Descîntecele lui Emil Brumaru

Scrisorile cerșetorului de cafea Emil Bru­maru le-am citit în timp, în răstimp de două anotimpuri, cu creionul în mî­nă, bifînd uneori pasaje întregi din această corespondență surprinzătoare și seducătoare, care trasează și retrasează chipurile lui Emil Brumaru, „în direct“: chipuri de înger al tris­teții și chipuri senzuale, chipuri ironice și autoironice, chipuri de litere și chipuri de carne, chipuri de gingășie și chipuri de lut. Chipuri  fără pic de închipuire răsar mereu din paginile acestui volum epistolar consistent. Alungat din regatul roșiilor, al dovlecilor și al mărarului, al după-amiezelor lenevoase, îngerul din Dolhasca devine un Robinson pe insula sa din apartamentul ieşean. Nu e vorba de un Robinson guvernator, ci de un Robinson care scrie scrisori în care, pe de o parte, se scrie pe sine (chiar și atunci cînd nu vorbește direct despre sine), iar pe de altă parte, scrie o poveste veche de cînd lumea, aceea a nevoii aproape tragice de a ajunge la ceilalți, de a sta de vorbă cu ei, de a sta la un taifas cehovian cu samovar și mesteceni. Taifasul epistolar al lui Emil Brumaru nu are nimic dintr-o trăncăneală banală, dar nici nu se împăunează cu titluri nobiliare. E un taifas-confesiune al unui […]