Despre democraţia consensuală

Predispusă spre criză sistemică – atît din cauza modului în care s-a constituit regimul politic la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, cît şi ca urmare a unei istorii politice dominate de instabilitate –, România încă îşi caută echilibrul politic. De aceea, un sistemul instituţional care să asigure găsirea consensului ar fi poate o soluţie pentru ieşirea din capcana instabilităţii ciclice. Iar intrarea UDMR-ului în coaliţia de guvernare este un bun exemplu – de altfel, singurul exemplu pozitiv ce poate fi dat în politica românească de după 1990 – al modului în care funcţionează democraţia asociativă sau consensuală. Participarea, într-o formă sau alta, a UDMR-ului la guvernare (după aşa-numitul „acord de la Atlanta“, facilitat în 1995 de fostul preşedinte american Jimmy Carter) a asigurat două decenii de pace etnică în România. Ca în multe alte ţări ieşite din comunism, şi la noi, postcomunismul a şters diferenţele ideologice ce rămîn încă definitorii pentru politica occidentală. În centrul şi estul Europei, referinţa la clivajul dintre stînga-dreapta creează mai degrabă confuzie şi permite partidelor postcomuniste să îşi asume identităţi ideologice fictive. Pentru aceste ţări, aderarea la Uniunea Europeană, după o primă şi scurtă perioadă de entuziasm, nu a făcut decît să dezorienteze opiniile […]