Despre democrație, vot, elite și proteste

Actualul context politic este de departe unul haotic și chiar antagonic. Pe cale de consecință, acesta este susceptibil să producă nu numai oamenilor simpli, ci chiar şi intelectualilor consacrați public „dileme“, „stupori“ și „resemnare“. Dincolo de firescul acestui rezultat, este indicat să identificăm în primul rînd cauzele adînci care ne-au adus aici. Dar cînd ajungem să punem în discuție însuși mecanismul democratic, chestionîndu-i filozofic și blajin limitele și propensiunea, în contexte tulburi, de a da naștere unor regimuri antidemocratice și/sau de a comite crime, consider că avem o problemă. Nu nepărat de percepție, ci de înțelegere și de atitudine.

Gestul PSD – incalificabil

Trebuie să menționez de la bun început faptul că acest text a fost scris, în linii mari, înaintea emiterii de către guvernul PSD a ordonanței de urgență privind obstrucționarea eforturilor anticorupție în România. Gestul PSD este, categoric, unul incalificabil. Pro­testele masive ale populației sînt pe deplin justificate – și aici doresc să subliniez în mod insistent coalizarea transideologică a străzii și a intelectualității împotriva acestui abuz. Ordonanța de urgență ar fi trebuit retrasă cît mai rapid posibil, iar ministrul Justiției – demis. Gestul domnului Pleșu de a se solidariza cu manifestanții este unul lăudabil. Pe cale de consecință, nu intenționez să produc aici o critică a sprijinului acordat de domnul Pleșu protestatarilor sau să mă erijez, în vreun fel, în avocat al guvernului PSD. Conținutul intervenției mele vizează strict un text publicat de domnul Pleșu la sfîrșitul lunii ianuarie, cu aproape o săptămînă înaintea izbucnirii acestui întreg scandal politic.

Iată un fragment din intervenția domnului Andrei Pleșu, pe blogul Adevărul, din data de 23 ianuarie 2017: „Cum să cred într-un regim politic prin a cărui mecanică legitimă, Socrate a fost condamnat la moarte şi Hitler adus la putere? Cum să cred în democraţie, cînd practica ei aduce la conducerea ţării un provincial şmecher şi ţanţoş, cu liota lui de diletanţi, semidocţi şi pipiţe, care îmi vor administra viaţa? Cum să cred în democraţie, cînd, datorită ei, o ţară ca Statele Unite ajunge pe mîna unui mahalagiu oblu, încîntat de sine şi de gîndirea sa de rîndaş parvenit? Cum să cred în democraţie cînd, prin referendum, Marea Britanie s-a rupt de Uniunea Eu­ropeană, deşi, întrebaţi ce-au votat, o puzderie de englezi au admis că n-au ştiut exact despre ce e vorba? Cum să cred în democraţie, cînd bietul Vadim s-a impus, prin vot, în anul 2000, drept (iminent) prezidenţiabil? În asemenea cazuri, dacă mă decid să accept, prin absurd, democraţia, trebuie să-mi dirijez nemulţumirea către electorat, adică să bombăn poporul, ceea ce, iarăşi, nu se face. (Pe de altă parte, nici convingerea unor săteni din Prahova că Biblia a fost scrisă de popa din Tîrgovişte nu mă stimulează să le acord acelaşi drept de vot pe care îl acord, justificat, lui Mihai Şora sau lui Cărtărescu. Evident, sînt bolnav de «elitism».)“.

Trecînd peste distanța uriașă care separă democrațiile antice de cele moderne și pentru care analiza, printre altele, a politologului Giovanni Sartori din Teoria democrației reinterpretată este una de referință, domnul Pleșu se întreabă, perfect îndreptățit, cum mai putem avea încredere într-un sistem politic aflat aparent în plin proces de autodevorare. Cum să poți credita democrația, fie și în sensul limitat, de vot liber și universal o dată la patru ani, atunci cînd ea îi aduce la putere pe Hitler, pe Trump sau, aș adăuga, pe Viktor Orbán? Cum să mai fii democrat, atunci cînd democrația poate însemna și Brexit? Și care, apropo, chiar dacă a fost, în mare măsură, produsul unei reacții emoționale colective, care trebuie înțeleasă, acceptată și eventual depășită ca atare, nu înseamnă că este mai puțin legitimă și că nu ar trebui să ridice semne de întrebare și pentru Uniunea Europeană însăși, nu numai pentru Marea Britanie. Pentru a elimina orice urmă de dubiu, m-am pronunțat la rîndul meu împotriva Brexit-ului, dar din motive diferite de cele pe care le invocă domnul Pleșu și care nu prezintă interes pentru discuția de faţă.

Aceeași pondere a votului

Nu sînteți bolnav de elitism, domnule Pleșu. Sînteți doar mai puțin democratic decît vă pretindeți, atîta tot. Pentru că principala condiție a votului universal este aceea că are exact aceeași pondere pentru ultimul sătean analfabet dintr-un cătun încă neelectrificat, respectiv pentru dumneavoastră. Reintroducerea votului capacitar, pe care o sugerați indirect, probează faptul că sînteți mai degrabă adeptul unei democrații re­strînse, al unei democrații din care majoritatea poporului, bată-l vina, este exclusă. Motivele sînt simple: este insuficient de matur politic pentru a putea să-și exercite în deplină cunoștință de cauză opțiunea electorală. A unei aristocrații, atît a minții, cît și a practicii politice. Sper că nu vă veți revolta cînd voi afirma că o astfel de opțiune este surprinzător și îngrijorător de asemănătoare leninismului: avangarda istoriei, partidul bol­șevic redus ca dimensiuni trebuie să impună democrația autentică peste capetele majorității societățiii mic-burgheze, șovăielnice și contrarevoluționare, în cele din urmă. Socie­tate care, întocmai ca societatea română contemporană, este susceptibilă de a cădea pradă celor mai infame tehnici populiste, fiind naivă, manipulabilă și funciar orientată împotriva reformelor democratice. Că această democrație țintește înspre crearea societății comuniste, fără clase sau a democrației în care tranziția punitivă pune din alte motive și cu alte tehnici poporul la respect, nu prea mai contează. Contează doar neîncrederea instinctivă în capacitățile politice ale poporului.

Ce e rău în recunoașterea și prețuirea elitelor? – s-ar putea întreba numeroși cititori, alături de dumneavoastră. Fără o elită autentică, nu avem competiție, nu avem dinamică socială, nu avem progres, în cele din urmă. Doar stagnare, apatie și ape tulburi, în care politicienilor radicali, fie ei de stînga sau de dreapta, dar mai ales de dreapta, așa cum se prezintă situația în acest moment, în Occident, partidele afiliate stîngii europene fiind, oricine poate verifica acest lucru, aproape neobișnuit de fidele ideii de Europă unită, mai socială, ce-i drept – pescuiesc după pofta inimii. Iar acest elitism îndreptățit nu poate fi plasat în nici un caz în proximitatea bolșevismului, ați putea adăuga; acesta este doar un sofism – o, cuvînt salvator, care ne scutește de argumentare în situații nu tocmai confortabile pentru noi – ieftin, menit să abată atenția de la adevăratele probleme ale României.

Desigur că lucrurile pot fi prezentate și în această lumină și, pînă la un anumit punct, ele ar fi adevărate. Miza reală însă, dincolo de discursurile estetic-sforăitoare, este cine decide ce înseamnă elita și cine intră în componența ei. Aceste mecanisme care țin eminamente de esența cea mai intimă a puterii ne dau măsura ontologiei politice în care sîntem imersați. Evident, avem nevoie de elite, dar nu credeți că aceste elite, indiferent de domeniul în care fac performanțe, ar trebui să-și concentreze eforturile în direcția atenuării asimetriei existente în distribuția resurselor sociale, materiale și intelectuale deopotrivă? În acest fel, un popor care nu este abrutizat și redus la condiția efectiv animalică de a se gîndi ce va pune pe masă mîine, cum să țină copii la școală și, desigur, cum să-și dozeze mai bine banii pentru băutură, un popor din ce în ce mai educat va deveni, vă asigur, un popor din ce în ce mai democratic.

Exemplul englez

Or, în accepțiunea pe care o daţi dumneavoastă termenului, elita potențează distanța care o separă de restul societății, nu caută să o minimalizeze. Permiteți-mi să fiu în dezacord cu dumneavoastră în acest punct. Modul dumneavoastră de a pune problema îmi aminteș­te de politicienii, bancherii și preoții englezi de la începutul secolului al XIX-lea, care se arătau revoltați de posibilitatea de a crește, într-o anumită măsură, salariile muncitorilor din industria grea, aflată în expansiune, deoarece surplusul de bani ar fi irosit pe alcool, jocuri de noroc și prostituție. Pe vremea aceea, norma zilnică de lucru era între 12 și 16 ore pentru bărbați, între 10 și 12 ore, pentru femei, și între 6 și 10 ore, pentru copii, iar remunerația era atît de scăzută, încît focarele de epidemie erau la ordinea zilei, iar speranța de viață, mult mai mică decît cea din prezent. Dată fiind îngrijorarea că, în cîteva generații, poporul englez ar putea fi pur și simplu drastic redus din punct de vedere numeric, elitele au ajuns la concluzia că situația acestuia trebuie ameliorată, mai ales că propria lor bunăstare era condiționată de acest deznodămînt.

Dar să revenim. Prețuiți elitele și considerați că doar ele mai sînt capabile de a ne extrage din marasmul politic, economic și social în care ne afundăm pe zi ce trece. Perfect de acord. Dar sensul aristocratic, fără nici o încărcătură peiorativă a termenului, vă asigur, pe care dumneavoastră îl atribuiți elitei și care, așa cum am stabilit, amplifică sau cel puțin păstrează separația în raport cu societatea, este unul pe care Robert Michels l-a numit oligarhic. Există o așa-numită „lege de fier oligarhică“ în interiorul oricărei grupări, comunități, structuri, instituții sau societăți, argumenta sociologul german, la începutul secolului al XX-lea, în celebra sa lucrare, Partidele politice. Studiu sociologic al tendințelor oligarhice din democrația modernă. Pe măsură ce devine tot mai pronunțată, legea de fier a oligarhiei tinde să destabilizeze întregurile sociale asupra cărora se exercită sau cel puțin să le facă mai inegalitare, mai injuste și mai puțin satisfăcătoare pentru majoritatea membrilor lor. Dar, așa cum s-au convins, tîrziu și incomplet, elitele engleze, elitele și societatea nu pot prospera decît împreună. Dacă elitele au tendița să prospere în mod izolat, ignorînd de facto societatea, așa cum ne avertizează Michels că evoluează lucrurile din punct de vedere sociologic, mai devreme sau mai tîrziu, nota de plată nu va întîrzia să apară: revoluții, infracționalitate, proteste. Austeritatea comunistă din anii 1980 sau cea postcomunistă dintre 2008 și 2012 sînt exemple în acest sens, chiar dacă diferite, desigur, ca intensitate și ca durată. Sau, cea mai îngrozitoare situație cu putință, ajungerea PSD la guvernare, în decembrie 2016.

Din cîte îmi amintesc, v-ați desprins extrem de greu de comportamentul nedemocratic al președintelui Băsescu și ați girat austeritatea pedelistă și anticomunismul virulent al acesteia, nimic altceva decît o formă de diabolizare și de disciplinare a precariatului social, a celor mulți, săraci și incomparabil mai puțin educați decît dumneavoastră, pentru care stabilitatea ceaușistă, chiar și în mizerie și încorsetată de cenzură și abuzuri de tot felul, era preferabilă incertitudinii din prezent.

Cum să procedăm, domnule Pleșu, altfel decît prin a începe să conștientizăm că niciodată poporul român nu va fi alcătuit integral din intelectuali finuți, eleganți și cu un debordant simț al umorului? Intelectualii sînt o categorie socială, țăranii alta, muncitorii alta. Chiar și în cadrul intelectualității, majoritatea este dată de cei care (încă) lucrează în diferite instituții publice sau în companii private, de cei a căror anvergură spirituală și epistemologică este regretabil și inevitabil limitată în raport cu cea a păsărilor rare, care brăzdează cerul istoriei cu intensitățile lor metafizice inaccesibile muritorului de rînd. Pentru intelectuali o fi libertatea cuvîntului pe primul loc, dar pentru cei mai nevoiași, predictibilitatea vieții cotidiene primează. În loc să ne revoltăm cioranian împotriva acestui aspect sau să aruncăm cu etichete în stînga și în dreapta cum că tinerii intelectuali critici pledează pentru cauza comunismului și a reîntoarcerii la regimul politic existent înainte de 1989, nu mai bine am recunoaște franc eșecurile democrației în care trăim și am încerca să le rezolvăm în sens cît mai democratic (nu cît mai antidemocratic!), indiferent de coloratura ideologică a unui tip de antidemocrație sau a altuia?

Așa cum se prezintă astăzi, PSD este un partid pur oligarhic. Intenția sa de a eluda campania DNA împotriva marilor corupți, chiar dacă învăluită în problema reală a suprapopulării închisorilor, este condamnabilă, în ciuda faptului că această campanie are inevitabil minusurile ei, cel mai important fiind, desigur, unilateralitatea. Majoritatea confortabilă obținută de PSD la alegeri este serios amenințată de nesăbuința unui astfel de gest, total politicianist și inoportun, de acord. Să nu uităm și de derivele naționaliste și antisorosiste ale unei părți a partidului. Nici de reacția deplasată a liderului PSD, Liviu Dragnea, care a calificat actualele proteste populare drept o „mineriadă“ și o tentativă de „lovitură de stat“, ridicîndu-i nesperat de bine mingea la fileu președintelui Klaus Iohannis. Și totuși, cum de a cîștigat PSD alegerile cu un scor atît de mare, iar astăzi sute de mii de oameni demonstrează împotriva guvernului în marile orașe ale țării? Nu cred că e vorba de o conspirație, ci doar de o revoltă legitimă infiltrată, nu știm pînă în ce punct, de mize pur politice. Ca mai toate protestele politice din postcomunism, pentru că în cazul puținelor și curajoaselor proteste de dinainte de 1989, lucrurile sînt cum nu se poate mai clare.

Punctul critic

Cine este adevăratul popor român, cel care a votat PSD sau cel care este acum pe străzi? Care democrație este cea autentică? Cea a anticorupției auster-punitive sau cea a procorup­ției blajine, dar mai puțin creatoare de clivaje sociale, cel puțin pînă în prezent? Răspunsul este multifațetat, complicat și creator de inevitabile dileme, pentru a utiliza terminologia dumneavoastră. Dar nu este unul prea încurajator, dacă ținem cont de faptul că măsurile pur liberale ale guvernului Grindeanu de a impozita în același cuantum și salariile mai mari de suma a cinci salarii medii pe economie, punînd capăt astfel impozitului regresiv pe venit introdus de guvernul Boc, prin care angajații cu cel mai redus nivel al veniturilor suportau contribuțiile sociale pentru cei cu salarii de peste 2.000 de euro, în speranța că, poate‑poa­te, nu vor fi tentați să emigreze – au stîrnit sentimente „anticomuniste“ atît de vehemente și de nerezonabile, ca să nu spun iraționale.

În acest moment, nu ne putem pronunța cu certitudine asupra viitorului politic al țării. Nici nu trebuie, în definitiv. Dar dacă electoratul a decis că preferă un guvern care să nu antagonizeze suplimentar faliile sociale existente, repet, pînă acum cîteva zile, cînd a fost emisă această revoltătoare ordonanță de urgență – chiar conștientizînd, într-o anumită măsură, derapajele numeroase și consistente ale PSD, mai ales în anii 1990, cînd partidul a fost principalul artizan al campaniilor de privatizare agresive și corupte, care au lăsat pe drumuri milioane de șomeri și o infra­structură deplorabilă –, atunci chiar sîntem într-un punct critic.

Așa că întreb din nou: care „elită“ politică (și implicit intelectuală) credeți că ar trebui încurajată în acest context? Una care să pună gaz pe foc, bombănind superior împotriva unui popor care nu o merită și care, vorba lui Bertolt Brecht, ar trebui schimbat? (Nu, pentru că guvernul comunist est-german al anilor 1950 nu prea putea fi schimbat, iar noi – nu‑i așa? –, ne-am săturat pînă peste cap de instabilitate politică.) Sau una care se pronunță împotriva acestei direcții, avînd însă propriile carențe considerabile, care trebuie expuse și taxate cu orice ocazie?

Stînga independentă (și mai mult sau mai puțin expresivă pe plan intelectual) a criticat tot timpul PSD și nu s-a afiliat vreunui partid politic, așa că nu poate fi bănuită, în mod rezonabil, cel puțin, de parti-pris-uri sau de interese de tot felul. Dar dreapta intelectuală a făcut-o cu vîrf și îndesat. Așa că nu prea o putem cataloga drept independentă. Mai ales atunci cînd critică în mod condescendent consecințele sociale și politice ale propriilor opțiuni pro-oligarhice, indiferent de regimurile politice și de formele de oligarhie specifice generate de acestea. Dileme, da, dar diferite și nu atît de prăpăstios metafizice ca ale dumneavoastră; stupori, mai puține, iar resemnare, niciodată. Vă doresc un 2017 cît mai politic!