Despre dialogul creştinilor cu „fraţii mai mari“

„Mă simt ca un dig de care se izbeşte toată suferinţa lumii.“ Etty Hillesum   Declaraţia Nostra aetate, promulgată de Papa Paul al VI-lea în 1965, ca document al Conciliului Vatican II (1962-1965), a inaugurat o nouă epocă în dialogul creştinilor cu evreii şi cu reprezentanţii altor religii. Afost începutul unei epoci a respectului pentru „fraţii mai mari“ ai creştinilor, cum i-a numit pe evrei Sf. Ioan Paul al II-lea. Din acel moment, Biserica Catolică a început să recunoască deschis şi cu recunoştinţă că Isus Cristos s-a născut şi a predicat în cultura iudaică şi că mesajul Său n-ar fi putut fi receptat în absenţa revelaţiei lui Dumnezeu către evrei consemnată de Scripturi (Pentateucul, Psalmii, Cîntarea cîntărilor şi cărţile profeţilor).   Nostra aetate marchează, în acelaşi timp, o repoziţionare crucială a Bisericii Catolice în raport cu lunga istorie a antisemitismului european, ce a fost alimentată şi de prejudecăţi cultivate de elitele creştine. De pildă, judecata istoriografică simplistă, după care evreii ar fi singurii vinovaţi de deicidul împotriva lui Isus, absolutizează ideologic circumstanţele condamnării şi morţii Sale, uitînd că, din punct de vedere teologic, Mîntuitorul a murit pentru a răscumpăra toate păcatele umanităţii. Aşadar, responsabili de moartea Lui sîntem cu toţii, […]