Despre frumuseţea apofatică

Progresia necontenită a anonimatului, de la fizionomia reală la mască şi de la aceasta la reversul ei monstruos, fizionomia mutilată, progresia de la încifrarea „numelui tatălui“ la propria moarte, specia cea mai subtilă a anonimatului pare să confirme impresia că evenimentele reale ale vieţii se succed conform rigorilor unei estetici a misterului şi că, parafrazîndu-l pe Wilde, istoria imită arta: „Se găsise asupra victimei, în hîrtie şi aur, o mică avere, başca preţul sculelor ce purta cu risipă nebună, toate în belşug bătute în safire de Ceylan, numai în safire de Ceylan. În schimb nici o hîrtie tipărită sau scrisă care să poată trasa ceva despre ucis – nimic, nimic. Hainelor le fusese smuls petecul cu numele croitorului, iar ceasornicului tasul cu iscălitura aurfaurului. După chip, înecatul nu mai era în nici un fel de recunoscut, pentru că faţa îi fusese arsă cu o apă-tare ce-i rosese aproape în întregime pielea şi carnea pînă la os“. Studiul detaliat al gradelor şi speciilor indeterminării în Remember poate pune în evidenţă principiile poeticii „apofatice“ a lui Mateiu Caragiale. O poetică „pozitivă“ evaluează lucid raportul dintre „partea de taină“ a „istoriei“ şi partea ei „dezvăluită“; cunoaşterea nu anulează misterul existenţial, ci îl „reduce“ […]