Despre infidelităţile tinerei generaţii de critici

În România literară din 18 martie a.c., Gabriel Chifu face portretul unui tînăr critic nenumit, pe care, mărturiseşte dînsul, nu-l poate înţelege, folosindu-se de o alegorie cu substrat paternalist. Perspectiva e a unui tată dezamăgit de fiul risipitor şi răsfăţat, care i-a întors spatele.

Autocritică

Iată: „Un tînăr critic (nu e important numele, important e cazul) scoate o primă carte promiţătoare. Primeşte din partea USR tot ceea ce merită şi mai mult decît atît: cu acea primă carte ia Premiul pentru Debut al USR şi alte premii; în mod excepţional, cu un singur volum publicat, e primit în USR; apoi, este invitat să participe la colocvii şi să facă parte din jurii; e numit în Comisia de Validare; i se dă o rubrică în România literară (fără nici o imixtiune din partea cuiva din redacţie) şi e angajat redactor la o revistă USR. Pentru cei mai mulţi oameni din generaţiile mai vechi […] să fie cineva astfel recompensat pentru primul său volum şi să primească o asemenea recunoaştere publică dintr-odată înseamnă, desigur, mai mult decît se poate visa. Nimeni nu aştepta un mulţumesc pentru toate astea. Dar nici aşa: în loc de gratitudine şi, mai ales, în loc de comportare normală, tînărul autor se retrage de peste tot, întoarce spatele foarte supărat. E greu să ne găsim nouă o vină pentru reacţia sa, cum este peste puterile noastre să-l înţelegem şi să purtăm un dialog cu el. Mi-e teamă că nici în situaţia asta n-avem cum să reparăm lucrurile pe care nu noi le-am stricat“.

Mă văd nevoit să-mi fac autocritica şi să recunosc că tînărul critic despre care vorbeşte esopic Gabriel Chifu sînt chiar eu. Faptul ar fi putut trece neobservat şi n-ar fi meritat atenţie publică dacă el n-ar fi fost simptomatic pentru o anumită mentalitate. Exact aceleaşi reproşuri, ca şi cum prin vocea lui Gabriel Chifu ar vorbi Nicolae Manolescu şi viceversa, fac obiectul nenumăratelor poziţionări publice ale criticului. Şi nu numai cu privire la mine, ci la o întreagă generaţie de critici care, consideră autorul Istoriei critice, nu-i este recunoscătoare. Mă opresc doar la una dintre multiplele interpelări dojenitoare şi amare: „Ce-mi pot reproşa Andrei Terian, care şi-a făcut doctoratul cu mine, cu o teză pe care am citat-o cu apreciere de cîte ori am avut ocazia, Paul Cernat, în a cărui comisie de doctorat am fost (nu cred că ţine neapărat să fac public în ce împrejurări) şi căruia i-am oferit o rubrică în România literară, Alex Goldiş, şi el debutant cu o bună carte despre (atenţie!) critica generaţiei mele, colaborator de asemenea al României literare, Marius Chivu, cronicar literar, da, al aceleiaşi reviste, pe care acum o aruncă la coş ca pe un rebut scandalos al epocii internetului […], propus de mine să scrie prefeţe?“ („Pe uşa din faţă. Dialog cu Daniel Cristea-Enache“, în Literatura de azi, 12 februarie 2016).

Din nou: faptul ar fi putut fi trecut cu vederea dacă ar fi fost vorba doar de persoana mea. Pe de altă parte, o spun fără înconjur, mă simt dator cu cîteva lămuriri faţă de marele critic. A cărui insistenţă asupra acestor „trădări“ denotă o traumă reală şi al cărui ton amar-părintesc – nu fals şi paternalist, ca acela al vicepreşedintelui USR – nu-mi este deloc indiferent. Spre surpriza mea, în loc ca Nicolae Manolescu, cu sagacitatea pe care i-o cunoaştem, să încerce să pună cap la cap aceste atitudini şi să vadă dacă nu cumva există o urmă de coerenţă în spatele lor, preferă să se victimizeze, cîteodată ameninţător, alteori realmente rănit. În loc să iniţieze un dialog, aşadar, criticul preferă să creadă că întreaga generaţie tînără e nerecunoscătoare, avidă de putere şi coruptă. E, probabil, mai simplu aşa.

Mulţumiri publice

De aceea, am decis – fără nici o notă de ironie – să-i mulţumesc public domnului Nicolae Manolescu pentru tot ce-a făcut pentru mine. Pe de o parte, pentru atenţia cu care m-a citit (vizibilă în compendiul recent al Istoriei critice) şi pentru rubrica din România literară, pe care, cu generozitate, criticul mi-a oferit-o. Am renunţat la ea nu pentru că aş fi fost supus vreunei presiuni – am avut totala libertate a alegerii volumelor despre care am scris şi nu mi s-a modificat niciodată nici o virgulă –, ci pentru că angajamentele universitare nu mi-au mai permis să scriu într-un ritm susţinut. Pe de altă parte, ţin să-i mulţumesc criticului pentru tot ce a însemnat (şi înseamnă în continuare) în formaţia mea culturală. Cred că nu sînt singurul critic al tinerei generaţii care i-a citit cărţile cu creionul în mînă, de zeci de ori, încercînd să memoreze şi să reproducă un stil inconfundabil. Nu sînt nici unic printre tinerii profesori care simt nevoia să-şi trimită studenţii, aproape în fiecare curs sau seminar de istoria literaturii române, la opiniile lui Nicolae Manolescu. Şi, cu siguranţă, nu mă individualizez prin admiraţia pentru un cronicar literar care (nu singur, ce-i drept) a reuşit să impună un canon aproape de neclintit al literaturii române postbelice; cu atît mai mult cu cît acest respect faţă de valoare n-a fost tocmai uşor cîştigat în epoca respectivă.

În schimb, poate că, prin natura preocupărilor mele, pentru critica criticii – şi în special pentru critica generaţiei lui Nicolae Manolescu –, ştiu mai multe despre poziţionările exemplare ale acestuia în epoca „dezgheţului“ ideologic de la jumătatea anilor ’60. Despre o parte dintre ele am scris în Critica în tranşee şi le menţin: fără atitudinea relativist-curajoasă a criticului, încă de la început alergic la orice tip de dogmatisme, fizionomia literaturii postbelice ar fi fost alta. Tînărul Nicolae Manolescu rămîne, pentru mine, teoreticianul imberb al „infidelităţilor“ principiale care a făcut ca critica românească să se schimbe la faţă într-o perioadă grea: ireverenţa spontană, niciodată scăpată de sub control, a reprezentat un antidot la marxism-leninism, dar şi o modalitate de disociere faţă de pozitivismul generaţiei mai vîrstnice reprezentate de Şerban Cioculescu, Perpessicius sau Tudor Vianu. Ultimului, tînărul îi dedică un articol civilizat în 1966 („Tristeţea erudiţiei“), dar prin care se desparte ferm de deprinderile de lectură ale magiştrilor. De la Nicolae Manolescu, dar şi de la alţi critici ai generaţiei, am învăţat, aşadar, lecţia gratuităţii şi a imparţialităţii: nu se poate face cultură reală fără fidelitate faţă de principii şi, mai ales, fără o „infidelitate“ fundamentală faţă de persoane – oricît de datori le-am fi, de fapt! – atunci când necesităţile interne ale criticii sau opinia proprie o cer. A fi fidel prin infidelitate era lecţia paradoxală prin care tînărul îşi făcea loc într-o cultură încă timorată.

Valoare şi jocuri de culise

Aşa încît îmi vine tot mai greu să înţeleg ce le reproşează acelaşi critic ajuns la senectute colegilor mei de generaţie şi la ce tip de recunoştinţă s-ar aştepta. Poate că am fi fost mai morali, în virtutea sprijinului real pe care ni l-a acordat Nicolae Manolescu, pe o treaptă sau alta a activităţii noastre, dacă am fi închis ochii anul trecut în ianuarie, cînd a decis – controlînd un juriu regretabil de inert – să ofere un premiu prestigios vicelui de la Uniune, în condiţiile în care contracandidatul său era Mircea Cărtărescu. Am ales, însă, în virtutea principiilor manolesciene, să sprijinim valoarea în detrimentul jocurilor de culise şi al relaţiilor clientelare. Am recidivat cu luări de poziţie la începutul lui 2016, cînd Gh. Grigurcu, critic bun, dar „poet minor“ (N. Manolescu), a devenit laureatul aceluiaşi premiu.

Am protestat, apoi, atunci cînd, în loc să încerce să aplaneze înţelept aceste conflicte, Uniunea Scriitorilor s-a baricadat activînd o Comisie de Monitorizare, Suspendare şi Excludere, care a înlăturat într-un mod stalinist o serie de scriitori care ar aduce prejudicii imaginii Uniunii. Din ea face parte Daniel Cristea-Enache, pe deasupra responsabil al imaginii instituţiei, care monitorizează cu zel toate virgulele dezaprobatoare de pe reţelele de socializare.

E bizar că acelaşi critic care scria într-un articol de acum cîţiva ani, despre Nicolae Manolescu în termeni precum „un om amoral“, care „a ajuns în ultimii douăzeci de ani, să alerge dizgraţios după tot felul de funcţii, combinaţii, onoruri şi sinecure“, caracterizat de „un real talent în a se mula pe cele mai diferite contexte, afirmînd azi ce nega ieri“ („Au revoir“, în Cultura, nr. 247/2009), apără acum interesele Uniunii şi ale preşedintelui ei, atrăgîndu-i într-un nesfîrşit război de hărţuială. Cum ar putea un campion la contorsionism critic să devină peste noapte legitim în garantarea demnităţii şi a verticalităţii unei instituţii? Şi cum ar putea scriitorimea de toată mînă să se simtă reprezentată de o asemenea deontologie? Cine cunoaşte stilul inchizitorial şi discreţionar (şi cine nu-l cunoaşte, de fapt?!) al lui Daniel Cristea-Enache de pe reţelele de socializare îl poate regăsi acum în comunicatele oficiale ale USR, care monitorizează, suspendă, ameninţă şi publică corespondenţă privată ca şi cum ar da unfriend sau block pe Facebook.

Tabloidizarea USR

Singurul „beneficiu“ de imagine pe care Cristea-Enache l-a adus Uniunii a fost tabloidizarea ei fără precedent. Alimentat de această frenetică numărătoare de like-uri, aprigă colecţionare de comment-uri şi insidioasă vînare de postări denigratoare, Nicolae Manolescu a cedat nervos, coborînd tonul într-un mod de neimaginat la adresa colegului său de Academie, nimeni altul decît Eugen Simion.

Trebuie să mai spun că, spre deosebire de alţi congeneri, cred în continuare în utilitatea Uniunii Scriitorilor şi mă irită poziţiile condescendente ale celor care nu ştiu sau se prefac că nu ştiu în ce condiţii trăieşte scriitorul român. Cu atît mai mult, poate, acum, cu cît poziţia lui e tot mai vulnerabilă în faţa culturii de consum. Nu e nimic rău în faptul că scriitorii sînt sprijiniţi financiar, din moment ce se pot număra pe degetele de la o mînă autorii care pot trăi realmente din scris. Cu o triplă condiţie, desigur: ca USR să renunţe la acest tip de abuzuri, să stabilească criterii mai clare de evaluare a membrilor, şi – cel mai important – să gîndească strategii de creştere a credibilităţii sale sociale.

Or, mă tem că în momentul de faţă se întîmplă exact pe dos. România literară însăşi, simbol al imparţialităţii, pare, sub acelaşi directorat de Imagine, o gazetă în permanentă stare de asediu. Comunicatele oficiale, care de care mai ameninţătoare, acoperă prima pagină, iar articolele semnate par, ca în perioadele de ideologizare extremă, reluări pe voci diferite ale aceloraşi mesaje de represiune.

Decenii întregi, România literară a asigurat reprezentativitatea valorică a literaturii române. În mod trist, ea a devenit recent organul de manifestare al Comitetelor şi Comisiilor din jurul preşedintelui. Nimic mai straniu decît ca un critic care a postulat, de-a lungul unei întregi cariere, principiile autonomiei esteticului şi ale disocierii valorilor să gireze acum o redacţie scăpată de sub control, care politizează cel mai mărunt fapt literar. Alex. Ştefănescu face oficiile vendetei USR-iste prin cronici dedicate volumelor tinerilor neconformi, iar cealaltă parte a revistei funcţionează în circuit închis, într-un lanţ nesfîrşit de „fidelităţi“ şi reciprocităţi. Nicolae Manolescu scrie despre Gabriel Chifu (devenit „un mare poet“, pe care răuvoitorii nu vor să-l valideze), mărturisind deschis că vrea să-i îngroaşe stima de sine, iar Daniel Cristea-Enache şi-l fidelizează în văzul lumii pe Nicolae Manolescu. Tînărului prestator de reciprocităţi îi place brusc Compendiul Istoriei critice, deşi desfiinţase aceeaşi Istorie în mai multe episoade din Idei în dialog de la începutul anului 2009. Un nou record al deontologiei critice.

A se constata paradoxul: de cealaltă parte, generaţia de critici care l-a dezamăgit pe magistru prin „lipsă de recunoştinţă“ şi politizare excesivă a apărat, în ultimul an, nişte valori care ţin de igiena intelectuală elementară, reacţionînd polemic faţă de clientelismul cultural în favoarea „autonomiei esteticului“ şi a disocierii valorilor.

Cu toate acestea, nu m-am afiliat acţiunilor Grupului pentru Reformă (în general, prefer exprimarea individuală şi nu agreez acţiunile în instanţă printre scriitori, mai ales cînd nu deţin datele administrative necesare), însă mi-am exprimat – cum o fac şi acum – dezaprobarea punctuală faţă de toate aceste grave derapaje. E forma maximă de sinceritate, fidelitate şi recunoştinţă pe care i-o datorez marelui critic împotriva manifestărilor sale tot mai reprobabile. Manolescu a abdicat de la manolescianism, trădîndu-şi punct cu punct toate principiile care l-au impus şi care ne-au format. Iar dacă sîntem, cu toţii, nişte fii risipitori, e pentru că am fost alungaţi şi nu mai avem la cine să ne întoarcem: greu de înţeles de ce magistrul însuşi ţine să risipească cu orice preţ prestigiul pe care l-a acumulat într-o viaţă de critic.