Despre ipohondriile și ipocriziile spiritului
Gabriel Brebenar - Jurnalul unui cititor
- 16-03-2012
- Nr. 616
-
Horia PĂTRAŞCU
- Eseistică
- 2 Comentarii
Cartea lui Gabriel Brebenar Jurnalul unui cititor, publicată la Editura Humanitas în 2011 și însoțită de entuziastul cuvînt înainte al lui Gabriel Liiceanu, descrie o experiență insolită, ușor descriptibilă în termenii unei patologii a culturii. Nu ne aflăm însă în lumea maladiilor constitutive ale spiritului, magistral inventariate de Constantin Noica în Cele șase maladii ale spiritului, ci în zona altor afecțiuni. Dacă fiecare din maladiile din prima categorie reprezintă o imposibilă și intrinsecă aspirație de realizare a spiritului în cea mai potrivită formă, afecțiunea de al doilea tip emerge dintr-un complex de factori psihici, sufletești, o afecțiune care se fixează asupra maladiilor spirituale pentru a-și putea elibera tensiunea internă într-un mod acceptabil social și cultural, dar într-un grad fatal insuficient, din cauza modului deviat, simbolic de realizare. Pentru a o deosebi de maladiile spiritului enumerate de C. Noica, aș numi această stare patologică dreptipohondrie a spiritului. Să ne înțelegem: numai un nesăbuit ar putea să alunge în zona frivolului ipohondria, considerînd-o, simplist, drept o falsă boală, o minciună sau o escrocherie. Ipohondria, cu atît mai mult ipohondria spirituală, trebuie luată foarte în serios, dacă nu ca o boală în sine, atunci ca un simptom al unei afecțiuni imposibil de neglijat. […]
Textul despre ipohindrii culturale foarte bine scris şi gândit trezeşte următoarele fandaxii:
Există Iluminare si/ sau degradare prin lectură….?
Există lecturi care fac rău, care îmbolnăvesc spiritul?
Cititul transformă generaţii întregi de cititori în specialişti în tetrapiloctomie (tehnica de tăiere a firului în patru)?
Soarta aceasta a studentului intarziat, superficial si bovaryc, combinand snobismul naiv cu nostalgia sincera a
„antrenamentului cultural” – si nereusind totusi sa se ridice niciodata la inaltimea sublimei scranteli pe care lectura a aprins-o in mintea insetata de absolut a nobilului Quijano, ci sfarsind inevitabil in platitudinea banalitatzii si a plictisului cioranian: ea pare sa prolifereze la infinit pe meleagurile noastre parasite de sfantul duh al inspiratiei!
Iar destinul ei urmareste precum un blestem ratacirile tinerilor si mai putzin tinerilor amatori de descifrare rapida a mallarmeanului „mister in litere”, dar lipsitzi de fler, de simtz al orientarii in jungla acestor litere – si mai ales de cel mai elementar spirit de sacrificiu!
Faptul ca se lasa ademenitzi in plasa unor interogatzii pe cat de false, pe atat de frivole in sine (de tipul intrebarii tragi-comice: „De ce scriu unii atat de bine?”) dovedeste ca vocatia lor este de a ramane, vorba inteleptului indian, vesnic captivi ai rolului de „casieri care numara toata viatza averile altora, fara a avea ei insisi niciun ban in
buzunar”…