Despre omul obişnuit

În volumul său de debut, bună eu sînt diana şi sînt colega ta de cameră (2005), salutat la vremea respectivă cu entuziasm de Adrian Urmanov, Diana Geacăr poetiza, poate cu un exces de prozaizare, în cheia autenticismului minimalist, dovedind că ştie să aplice inteligent reţetele lirice ale promoţiei sale. Dar cartea care a consacrat-o cu adevărat, impunînd‑o ca pe o voce poetică bine articulată, a fost frumuseţea bărbatului căsătorit (2009), care înfăţişează tribulaţiile unei fiinţe solitare într-o lume ostilă şi rece, unde toate canalele de comunicare sînt blocate, iar fiecare obiect a devenit sursa unei posibile agresiuni sexuale. Este vorba despre un univers al afectelor glacificate, de o dezarmantă indiferenţă, traversat de făpturi pe jumătate reificate, unde totul funcţionează după legile corporaţiei, astfel că automatismele cotidiene, rutina de zi cu zi a jobului, relaţiile cu şeful discreţionar (noul dumnezeu al unei umanităţi înhămate la angrenajele eficienţei) devin în versurile Dianei Geacăr tot atîtea teme poetice. Erosul devine aici problematic, iar povestea cuplului clandestin care dă titlul volumului se plasează în permanenţă sub semnul „catastrofei“ potenţiale, în timp ce bărbatul se transformă tot mai mult într-o sursă de frig, care fascinează, dar şi nelinişteşte, din cauza măştii sale impenetrabile. Principala formă […]