Despre porţile închise ale cronicii literare

De cînd critica literară (în acord, de alt­fel, cu democratizarea literaturii) şi-a cîştigat libertatea de a se prezenta ca un gen creator, adică, tot mai decis, de mai bine de jumătate de veac european şi cam tot de pe atunci (dar în alte circumstanţe) în spaţiul românesc, obiectivitatea nu se mai numără printre obligaţiile profesionale ale criticului. El poate, cel mult, să-şi asume şi să practice (ceea ce, desigur, ar fi de dorit mai ales în cadrul criticii actualităţii) adecvarea la literatură. Aici, mai mult decît în orice altă activitate critică, se mai păstrează încă vechea funcţie (grefată etimologic în numele meseriei) dejudecată, ceea ce ar trebui să implice un set de reguli şi o etică şi să presupună răbdare, echilibru, independenţă, spirit de discernămînt, distanţare faţă de presiunea care tulbură calitatea evaluării. În chip fericit, în cîmpul literar, judecata nu este pronunţată de o singură instanţă (critică), ci ea se impune printr-un proces mai complex, uneori de mai lungă durată, şi rezultă din interferenţa mai multor lecturi/intervenţii critice. Aceasta înseamnă că, dacă unele opinii critice pot fi viciate de interesele unui grup ori de nepriceperea sau reaua-credinţă ale celor care le lansează, nu se ajunge, în schimb, la compromiterea […]