Despre respect și drepturile omului

Impunerea prin forța votului a unei opinii, fie aceasta și (ultra)majoritară, împotriva unei minorități, nu este o formă de democrație, ci contrariul acesteia, o dictatură. Alexis de Tocqueville, atunci cînd scria Despre democrație în America, o numea „tirania majorității”. Iar Tocqueville nu venea pe un teren vid. În Principiile politicii (Principes de politique) Benjamin Constant avertiza: „eroarea celor care, din bună credință în dragostea lor pentru libertate, au acordat suveranității poporului o putere fără granițe, provine din modul în care s-au format ideile lor politice. Ei au observat în istorie că un mic număr de oameni, sau chiar unul singur, s-au aflat în posesia unei puteri imense care făcea mult rău; dar înverșunarea lor îndreptată împotriva posesorilor puterii, și nu a puterii însăși. În loc să o distrugă, ei nu au făcut decît să o deplaseze“. Puterea absolută a tiranilor și a oligarhilor nu este mai puțin absolută doar pentru că este exercitată de către „popor“. Iar „poporul“ este instrumentalizat pentru a da avantaje politice unei minorități care se declară depozitara intereselor majorității. Dar democrația nu constă în vot, care este doar un mijloc, ci în asigurarea egalității între cetățeni. Iar drepturile omului nu pot fi definite negativ, împotriva altor oameni, ci pozitiv, în sensul umanismului exprimat de imperativul categoric kantian: „acționează astfel încît să tratezi umanitatea, fie în persoana ta, fi în a celorlalți, mereu ca scop și nu doar ca mijloc“. Cînd prin vot se încalcă drepturile omului, este afectată umanitatea altor oameni, egalitatea este desființată, iar democrația se transformă în contrariul ei.

Folosirea temelor „sensibile“ privind viața privată în detrimentul celor care vizează asigurarea unui spațiu public real, deci neutru, așa cum este cazul căsătoriei, întreruperii sarcinii sau al tradiției violenței domestice, oferă ocazia declanșării unor războaie ideologice prin care să se conteste universalitatea drepturilor omului, dar și să se realizeze aproprierea statului de drept și pregătirea societății pentru o „lume nouă“, populată de „oameni noi“. Un nou „om nou“, mefient față de știință (refuzul de a accepta vaccinurile, temă care a trecut din arsenalul extremiștilor neo­protestanți în dezbaterea „publică“), ostil față de democrație (cum o dovedește exemplul referendumului), adversar al drepturilor omului (cum a reliefat-o cazul Botnariu prin contestarea drepturilor copiilor sau dezincriminarea violenței domestice în Rusia) ar trebui să ia locul detestatului homo liberalis.

În acest context, uzul și abuzul de referendum, forma prin care se reduce rezolvarea conflictelor politice la alegerea între „da“ sau „nu“ – atunci cînd nu se restrînge doar la „da“¹ – au fost obiectul unor controverse în același timp teoretice și politice atît în cazul democrațiilor moderne, cît și al celor „post­moderne“. Nu ar putea fi referendumul o formă de „legitimare“ a dictaturii ce părea că oferă mult rîvnita legitimitate guvernărilor din ce în ce mai contestate și lipsite de mijloace pentru a-și pune în aplicare politicile, fie acestea reformatoare sau conservatoare. De multe ori însă, acest referendum bine temperat s-a transformat într-o formă de contestare și mai acerbă a guvernării și a politicii în numele „poporului“. În loc să asigure legitimitatea guvernării și să crească participarea civică democratică, referendumul s-a metamorfozat într-un mijloc utilizat de extremiștii de toate culorile pentru a prelua controlul opiniei publice și a izola și mai mult guvernele. Partidele și, prin ele, instituțiile publice devin astfel ostatice ale unui mediu din ce în ce mai iliberal² și nu mai pot asigura condițiile minime pentru existența unui spațiul public fără de care democrația nu poate exista. Asistăm la o ofensivă împotriva democrației, a drepturilor omului și a politicii corecte, care folosește crizele suprapuse pentru a impune un nou model politic, cel al iliberalismului. Iar atunci cînd, în iulie 2014, Viktor Orban folosea pentru prima dată în politică conceptul de „iliberalism“, dîndu-i o conotație pozitivă, contestarea drepturilor omului era deja monedă curentă.³

În acest „război al sfîrșitului lumilor“, România se află pe prima linie a frontului. După Rusia, iliberalismul a fost „implementat“ rapid în unele state ale Uniunii Europene care păreau, cu doar un deceniu în urmă, democrații stabile: Ungaria sau Polonia. În ultimul caz, subtilitatea a constat în folosirea conservatorismului tradiționalist și a puternicei ostilități față de Rusia – aduse la paroxism de teoria conspirației rusești care ar fi determinat prăbușirea avionului în care se aflau președintele Kaczynski și alți 95 de oficiali și pasageri la Smolensk, în aprilie 2010 – și transformarea acestora în violență efectivă îndreptată împotriva agenților „răului”: femei, organizații neguvernamentale etc.

Apărută ca reacție împotriva acestei tendințe ostile filozofiei și practicii drepturilor omului de la noi, Platforma Respect, lansată săptămîna trecută, nu este o reacție față de anunțatele și nedemocraticele schimbări constituționale, ci un semnal de alarmă și o formă de organizare a rezistenței împotriva iliberalismului, antidemocratismului și anti-occidentalismului ambiental. Atunci cînd politicieni, demnitari sau formatori de opinie publică, mulți provenind din zona de influen­ță a neoprotestantismului, în special a penticostalismului, atacă esența democrației, supremația drepturilor omului, societatea civilă democratică nu poate rămîne impasibilă. În timp ce Biserica Ortodoxă Română, obsedată de puterea absolută, pare să fi devenit un instrument al cultelor neoprotestante ghidate din zona alt-right-ului american, elemente ale mai vechiului fundamentalism ortodoxist, dublat acum și de putinism transplantat în spațiul religios, încearcă să preia controlul opiniei publice.

În acest fel o întreagă linie de apropiere a României de Occident, pusă în operă încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea, este nu doar contestată în numele „formelor fără fond“, cum făceau conservatorii și junimiștii în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, ci demantelată prin mijloace ideologice provenite din arsenalul ideologiei extremist-religioase americane adaptate, via Rusia – Muntele Athos, la lumea „ortodoxă“. Con­testarea tradiției Luminilor în numele unei așa-zise tradiții ancestrale este un exercițiu politic periculos pe care partidele, de la PSD și PNL la USR, nu vor sau nu pot să-l combată. Organizațiile civice și cetățenii ale căror convingeri democratice sînt ferme nu pot aștepta ca drepturile omului să fie dislocate. Iar experiențele dramatice ale Ungariei, Croației sau Poloniei au fost un avertisment în plus.

---

 

1. În referendumul organizat de naziști, în august 1934, prin care Hitler a devenit Führer ca urmare a comasării funcțiilor de cancelar cu cea de președinte, nu exista decât opțiunea „da”.
2. În articolul său publicat acum două decenii în Foreign Affairs, vol. 76, Nr. 6 – nov. – dec., 1997, Fareed Zakaria definea democrația iliberală ca „o democrație fără liberalism constituțional care produce regimuri centralizate, eroziunea libertăților, competiția între etnii, conflicte și războaie“. Iar pentru Pierre Rosanvallon, în Fondements et problèmes de l’illibéralisme français, „ «iliberalismul» este o cultură politică, care descalifică în însuși principiu său viziunea liberală.“
3. Cu aproape un an înainte ca Viktor Orban să se proclame apostol al iliberalismului și să anunțe „venirea” „lumii noi” iliberale Vladimir Putin declara la întrunirea Clubului Vaidai din septembrie 2013, „statele euro-atlantice […] refuză principiile etice ale identității tradiționale : naționale, culturale, religioase sau chiar sexuale. Ele duc o politică care pune pe același plan o familie cu mulți copii și un parteneriat între persoane de același sex, credința în Dumnezeu și în Satana. Excesul corectitudinii politice duce pînă într-acolo încît se intenționează autorizarea unui partid având ca scop propaganda pedofilă. Oamenii din multe țări europene se rușinează și se tem să-și afirme aparte­nența religioasă”. Ori, aceste poziții se regăsesc aproape ad litteram propagate în România nu doar de militanți religioși fundamentaliști, ci şi de politicieni sau de formatori de opinie.