Cel care lansa acum două decenii un termen, devenit obsesiv astăzi, „democrație iliberală“, Fareed Zakaria, scria într-un editorial care a apărut în 28 decembrie 2016, în Washington Post, că se teme că, în actualul context american, „am putea vedea creșterea democrației iliberale în Statele Unite ale Americii – ceva care ar trebui să privească pe toată lumea, atît pe republicani, cît și pe democrați, atît pe susținători, cît și pe criticii lui Donald Trump“. Cînd Fareed Zakaria scria despre democrație iliberală, în decembrie 1997 (în celebrul său articol „The Rise of Illiberal Democracy“, apărut în Foreign Affairs), avea în vedere procese politice caracteristice țărilor care păreau să înceapă un proces de democratizare. Era perioada, ca să folosim termenul lui Samuel Huntington, celui de-al treilea val al democratizării. Dar această democrație nu era nici socială, nici economică, ci doar una politică, redusă la cea mai simplă formă a sa: jocul electoral.
O democrație low cost, un fel de democrație de-a gata, tocmai bună pentru consumatorii mai puțin pretențioși care se bucură de prețurile mici făcînd rabat de la calitate: o democrație în care ajung să cîștige cei ce nu susțin valorile democrației, dar care sînt legitimați prin vot. În articolul din 1997, Zakaria constata emergența unor „regimuri alese democratic și nu odată realese sau reconfirmate prin referendumuri, dar care ignoră în mod curent limite constituționale cu privire la puterea lor și lipsesc cetățenii de drepturile și libertățile lor fundamentale. Din Peru pînă în teritoriile palestiniene, din Sierra Leone pînă în Slovacia, din Pakistan pînă în Filipine, vom vedea apariția unui fenomen dăunător în viața internațională – democrația iliberală“. Or, ceea ce se întîmpla aiurea acum două decenii, odată cu alegerea lui Donald Trump, pare să fi ajuns și în Statele Unite. De aici și îngrijorarea lui Fareed Zakaria. Dar oare Donald Trump este problema?
Cu doar cîteva zile înainte de începerea oficială a mandatului său, programată pentru 20 ianuarie, Donald Trump a reconfirmat, într-un interviu acordat pentru două cotidiane europene de tendință conservatoare, germanul Bild și britanicul The Times, viziunea sa iliberală despre lume fiindt încă o dată afișată. Departe de a arăta maturitate politică, Donald Trump a lansat atacurile grosolane la adresa Europei sau a Angelei Merkel, considerînd „o greșeală catastrofală“ deschiderea granițelor germane către migranții din Siria, etichetînd NATO ca o organizație „învechită“ și salutînd Brexit‑ul. Dar Donald Trump, care va fi primul președinte american care va acționa direct împotriva integrării europene, nu a făcut decît să-și dezvăluie convingerile intime. Convingeri care l-au făcut să cîștige votul celor 305 electori care l-au votat, în 19 decembrie 2016, președinte al Statelor Unite. Sigur, Donald Trump a pierdut votul popular cu o diferență de peste 2% din totalul voturilor exprimate, reprezentînd peste 3 milioane de voturi, fiind cel mai ilegitim președinte din istoria Americii din această perspectivă, dar acest lucru nu-l împiedică să fie reprezentativ pentru o mare parte a societății americane.
O societate care a devenit sau a fost dintotdeauna iliberală? Nu cumva Donald Trump le-a oferit ocazia unei revanșe istorice celor care fuseseră învinși în toate confruntările, de la Războiul Civil încoace? În termenii încrederii, Donald Trup va fi președintele american cu cea mai slabă popularitate la intrarea în funcție, doar 44% dintre americani apreciindu-l, așa cum arată un sondaj al Universității Quinnipiac, publicat pe 10 ianuarie. În schimb, Barack Obama va fi cel mai popular președinte la ieșirea din funcție, cu 60% aprecieri pozitive. Cu toate acestea, Donald Trump mizează pe grosolănia sa iliberală pentru a speria America și lumea. Constatînd această prea puțin politică (ceea ce înseamnă, să nu uităm, totodată politicoasă) atitudine, John Brennan, șeful CIA, îl avertiza pe Donald Trump, într-un interviu, pentru ultraconservatorul canal de televiziune Fox News, asupra riscurilor „spontaneității“ reacțiilor sale, accentuînd asupra celor privind Rusia. Și tot aici John Brennan și-a exprimat îngrijorarea cu privire la obiceiul lui Trump de a comunica prin intermediul platformei Twitter, deprindere criticată, de asemenea, conform sondajului citat mai sus, de un american din doi. Un președinte care nu-și ascunde obsesiile iliberale, care nu pare a fi afectat de faptul că este sprijinit electoral – direct sau indirect, nu este clar încă – de o autocrație iliberală, Rusia, va rămîne doar la nivelul declarațiilor șocante sau va trece la fapte din prima zi?
În articolul său din 1991, „Al treilea val al democrației“ („Democracy’s Third Wave“, apărut în primăvara lui 1991, în Journal of Democracy), Samuel Huntigton (care își va dezvolta ideile într-o carte care va apărea în același an, The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century) constata că democratizarea nu este un proces politic liniar, ci unul discontinuu, cu fluxuri și refluxuri, din care a putut identifica trei valuri. Or, primul val al democratizării, cel mai lung, ar fi început în jurul anului 1820 și și-ar fi avut rădăcinile în apariția votului universal masculin, mai întîi în Statele Unite, apoi în Franța și, încetul cu încetul, în alte regimuri parlamentare din Europa. În acest secol al primei democratizări liberale s-au dezvoltat 29 de democrații, dar a fost suficientă venirea la putere a lui Mussolini, în Italia, pentru a începe reculul democratizării care va face ca, în 1942, statele democratice să fie doar 12. Au urmat apoi încă două valuri, urmate de refluxuri, ale democratizării, ultimul început în 1970 și continuat în 1989-1990. Dar, încă din 1991, Huntington avertizează că refluxul democrației este previzibil și acesta poate începe din momentul în care un cumul de factori se regăsesc, între aceștia populismul și efectul de contagiune al modelului nedemocratic. De unde și bătălia ideologică ce se dă acum în jurul valorilor democrației liberale. Și tot Huntington, care îl cita în articolul său pe Ivor Jennings, un constituționalist britanic, care a trăit în secolul al XX-lea, ne sugerează care este miza: „Poporul nu poate decide pînă ce nu se decide cine este poporul“.