Diavolul între divin şi uman

Giovanni Papini, frapant, paradoxal, instabil, unul dintre ultimele spirite enciclopedice de sorginte renascentistă, s-a impus cu destulă uşurinţă pe scena culturală europeană. A atras atenţia mai ales prin textele sale revoltate, unele autobiografice, aşa cum e cazul acelui Un uomo finito, roman apărut în 1912. A fost, fără doar şi poate, un copil răsfăţat al culturii europene antebelice şi interbelice, dar, asemenea oricărui copil răsfăţat, nu s-a ferit de laudele seci şi a tratat lucrurile vremii sale cu o oarecare superficialitate, căci altfel nu poate fi explicată simpatia lui pentru regimul mussolinian. Diabologia lui Papini Mai întîi, duşman al tradiţionalismului, Papini a aderat la mişcarea futuristă. Apoi, dintr-un critic înfocat al creştinismului, Papini se converteşte, în 1920, la catolicism. În 1921, ca rezultat al convertirii, publică Storia di Cristo, carte tradusă în 1923 în engleză, formă sub care devine un adevărat bestseller. În 1931, Papini cunoaşte din nou succesul, de data asta cu un roman satiric, Gog. După terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial însă, Papini a fost marginalizat, perioada sa de glorie părea să fi apus. Mai mult, aproape orbise, iar boala îi paralizase mîinile şi vocea. Cu toate acestea, a reuşit să mai surprindă încă o dată printr-o […]