George (Bogdan Dumitrache), un arhitect la vreo 30 şi ceva de ani, trece printr-o criză. Toată lumea trage de el, îi spune ce să facă şi ce ar fi bine pentru existenţa lui. Se simte sufocat şi îşi refugiază angoasele în nopţi pierdute prin cluburi şi zile lungi de muncă. Trebuie să termine un proiect pentru un concurs internaţional, dar nu pare că se poate concentra. Nu îşi găseşte locul şi umblă de colo-colo. Caută distracţii superficiale şi tot amînă data de predare. Şeful lui, Bogdan (Dorian Boguţă) e, pînă la un punct, înţelegător şi de gaşcă, dar apoi devine insistent şi nasol. Catrinel Dănăiaţă, regizoarea acestui proiect al cărui scenariu este scris de Alexandra Axinte, pare să mizeze tocmai pe jumătăţi de conflicte, pe anumite lucruri nespuse şi pe o plastică a imaginii care se vrea o alternativă îngrijită la realismul, considerat mizer, cu care ne obişnuiseră în trecut regizorii prinşi sub umbrela NCR. Dublu se doreşte un film estetizat, deopotrivă plasat şi nu prea în cotidian, care caută un soi de manierism ce, uneori, dă în metaforic, alteori caută să creeze tablouri bazate pe geometrie şi pe o armonie a mizanscenei.
Dublu e bun în măsura în care asta înseamnă bine făcut din punct de vedere tehnic (imagine, sunet, ecleraj, încadraturi, o anumită alternanţă în montaj şi în tipuri de cadru etc.). În direcţia credibilităţii dialogurilor şi evenimentelor pe care George le produce sau la care participă, filmul fluctuează între momente mai mult decît decente şi clipe de o profundă falsitate.
Pentru un debut, sigur că demersul de faţă e dătător de speranţă. Catrinel Dănăiaţă pare să aibă aplecarea spre un soi de narare neintruzivă, presărată cu simboluri şi trimiteri înăuntrul poveştii. De asemenea, caută să combine secvenţe de non-acţiune cu momente în care lucrurile se întîmplă (petreceri, discuţii în contradictoriu, partide de amor). În acelaşi timp, ideile pe care le propune filmul sînt importante: George nu ştie ce să aleagă între succes profesional, linişte sufletească, aşa cum nu ştie dacă vrea să îşi continue relaţia cu Corina (Corina Moise) sau să treacă la Alina (Maria Dinulescu) – două variante diametral opuse, unde, în primul caz, ar avea siguranţa monotoniei de mîine, iar în al doilea, ar putea să fie copleşit de instabilitate.
Dănăiaţă apelează la actori importanţi, pe care îi pune să joace ce ştie fiecare mai bine – creează astfel, tipologii, înăuntrul cărora lucrează preţ de 100 de minute inconstante, tributare, aşa cum par văzute din afară, mai multor maniere şi direcţii de a spune o poveste în termeni cinematografici. Camera surprinde evenimentele cînd în manieră realistă, cînd hiperrealistă, apoi trece spre simbolism şi cunoaşte şi cîteva momente în care manierismul preia frîiele. Acestea sînt concepte pe care Dănăiaţă pare să le cunoască, dar întrebarea se pune în ce măsură a fost conştientă de fiecare în momentul cînd şi-a construit povestea şi cadrul vizual.
Vîndut ca film de autor (aşa cum Dănăiaţă şi echipa ei l‑au ambalat la nivel mediatic), Dublu riscă să nu satisfacă aşteptări de acest fel. În schimb, luat ca proiect de gen – cu trimitere şi actualizare la Dimineţile unui băiat cuminte, de pildă –, filmul ar avea şanse mari să fie înţeles şi gustat de un spectator contemplativ, uşor boem, care trece printr-un moment de criză şi, prin urmare, nu îşi găseşte locul. Dublu e prea curăţel şi safe ca să fie arthouse.