Dimensiunea estetică a istoriei

Interesul pentru istoria recentă şi diferitele ei forme de codificare, cu rădăcini în filozofia deconstructivistă şi în metaistoria lui Hayden White, a crescut constant în România postdecembristă, glisînd hotărît de la analiza discursului istoriografiei naţionale şi a mitologiilor pe care aceasta le vehiculează, spre critica formelor culturale în care a fost codificat trecutul comunist şi chiar mai departe, către analiza speciilor artistice care se ocupă cu reprezentarea istoriei, precum filmul sau romanul (contra)factual. Fascinat, la rîndul său, de tratamentul istoriei în post – modernitate, cînd aceasta îşi clamează cu încăpăţînare sfîrşitul, profesorul şi publicistul Codrin Liviu Cuţitaru radiografiază cu regularitate, de mai bine de un deceniu, evenimenţialul unei Românii în tranziţie, publicînd în hebdomadarul Dilema veche decupaje de mare fineţe dintr-o disproporţionată realitate imediată. Antologate pînă acum în două volume –Istoreme (2009) şi Prezentul discontinuu (2014), autorul mărturisind că are deja materialul pentru un al treilea –, microeseurile de aici, cu toată aparenţa lor de fabule mentalitare (vezi Pelerinajul academic, Kakistocraţia românească, Dilemele unui cetăţean european, Nebunia socială, Mîrîiacul român), continuă discret, ca aplicaţii practice, ideile din remarcabilul „scenariu de deconstrucţie a istoriei de pe o poziţie non-istorică“ întreprins în Istoria depersonalizată(1997). Poveştile, „nostimadele“, panseurile şi dilemele care compun Prezentul […]