Năzuința lui Knausgård spre totalitate, spre un cumul de potențialități inepuizabile, nu e nici originală (ca metaforă a scriiturii), așa cum ea nu era originală nici la Proust. Pentru a înțelege mecanismul acesta al totalității, funcția atmosferei, a ambianței, a senzațiilor în cadrul recuperării trecutului, trebuie să recitim Dimineți în Florența, „ghidul“ florentin al lui John Ruskin: pentru a putea pătrunde și a te lăsa pătruns de aura emanată de Basilica Santa Croce, a absolut necesar să pîndești și să îndeplinești toate condițiile „practice“ prevăzute de arhitect. E vorba de circumstanțe ideale care ar declanșa în privitor emoțiile premeditate de artist în urmă cu sute de ani: trebuie să aștepți o dimineață luminoasă, plină de limpezime. Cînd pătrunzi în interior, trebuie să aștepți, fără a fixa privirea, ca ochii să se obișnuiască cu penumbra, apoi să ferești privirea, cu orice preț, de intruziunile și adăugirile moderne și să te uiți direct înspre dreapta etc. Este, cu voia cititorului, aceeași anulare a timpului proustiană ce face ca două senzații, declanșate de două obiecte identice, dar diferite, să intre într-o relație metaforică (după Julia Kristeva): aceste obiecte (fie ele deja supraexploatata madlenă, fie piatra de pavaj din Piața San Marco ce aduce cu sine umbra vizitei la Guermantes) prind în relația lor un cocon format din învăluiri de senzații, sentimente, gelozii. Așa cum spuneam, spre deosebire de Proust, care așteptă ca aceste relații metaforice să izbucnească, neprovocate (condiție sine qua non), Knausgård vînează memoria, țese o plasă fină și aparent inepuizabilă, tocmai pentru ca realitatea memoriei, capturată, să cearnă aceste elemente declanșatoare. Dacă la Proust opera de artă poate îndeplini rolul unui paliativ al morții (în Timpul regăsit), la Knausgård moartea își întinde umbra asupra fiecărui rînd, „arta“ nefiind decît amînare. O altă soluție, legată de cea a notației meticuloase, este cea a fragmentării și personificării diferitelor vîrste. Astfel, diverșii protagoniști ai memoriei, spre deosebire de Eul rememorator al lui Proust, sînt persoane diferite, fiecare cu infinitele sale potențialități și notații, pe care și le pasează una alteia. Ceea ce încearcă să facă scriitorul norvegian este să redea acestor amintiri încărcătura simbolică originară, iar ăsta nu e lucru ușor. Îl interesează copilăria tocmai pentru relația magică dintre sensibilitatea infantilă și obiecte: nu e departe de „proiectul“ lui Bruno Schulz, doar că ceea ce era acolo magie pură trece la Knausgård printr-un filtru analitic de-a dreptul exasperant. Iată și imaginea încărcată simbolic ce deschide sondarea memoriei din primul volum (dat fiind că, în clipa în care scriu, nu au fost traduse decît primele trei volume, din șase, am să mă refer în special la ele): „Un pescador se scufundă într-o seară în largul coastei de nord a Norvegiei, echipajul de șapte persoane se îneacă, a doua zi întîmplarea apare descrisă în toate ziarele, pentru că e un așa-zis mister – vremea era liniștită, și nici un SOS nu a fost lansat dinspre ambarcațiune, aceasta doar a dispărut –, iar unele televiziuni subliniază acest fapt zburînd cu elicopterul chiar în seara aceea deasupra locului accidentului și arătînd imaginile mării goale. […] Eu stau singur și privesc, e cîndva primăvara, căci tatăl meu e afară în grădină și lucrează. Privesc fix suprafața mării fără a auzi ce spune reporterul și, dintr-odată, din valuri se ivește conturul unei fețe. Nu știu cît timp rămîne acolo, poate cîteva secunde, dar suficient cît să aibă un impact uriaș asupra mea“.
Nu încercați să suprainterpretați sau să încărcați simbolic secvența, pentru că nu e cazul: e scena unei deșteptări, un mister al copilăriei din seria celor care rămîn nedezlegate și care ne însoțesc pînă la moarte. Nu dezambiguizarea misterului îl interesează pe scriitor, ci punerea în scenă, introducerea în lumea încărcată simbolic a copilăriei. Adevăratul mister, introdus imediat după această scenă, e cel al Tatălui, un profesor de gimnaziu care încă nu a alunecat în alcoolism, dar e un tip sever, un purtător al legii, temut de cei doi fii, un recipient de potențialități cu care intră în dialog Eul de aproape 40 de ani al lui Knausgård, mai în vîrstă decît propriul tată. Jocul acesta al vîrstelor, de multe ori „în cadrul“ aceluiași personaj, este ceea ce-l pasionează cu adevărat pe Knausgård: el nu revine în pielea copilului, ci intră în dialog cu el, îl desprinde de sub propria piele. Lupta mea este un amplu tratat de arheologie autobiografică.
Maturul Knausgård vine la căpătîiul tatălui care s-a omorît cu alcool, încet, încet, trăindu‑şi ultimii ani din viață alături de propria mamă, bunica naratorului. Naratorul veghează la căpătîiul tatălui mort de două ori. Prima oară, la începutul vizitei, acesta îi pare încă viu, nu e desprins în totalitate de umbra pe care o proiecta asupra fiilor săi în timpul vieții. Urmează sute de pagini chinuitoare în care îi însoțim pe cei doi frați în încercarea lor de a curăța casa în care acesta și-a petrecut ultimii ani, dar și de a-și salva bunica, despre care-și dau seama că, îndurerată să-și urmărească fiul sinucigîndu-se lent, nu a văzut altă soluție decît aceea de a bea cot la cot cu el. Sînt aici pasaje extraordinare, legate chiar de acest sacrificiu matern: o bătrînă cu mîinile tremurînde, mirosind a urină și a fecale, care abia își stăpînește dorința de băutură, în timp ce nepoții ei strîng literalmente camioane de sticle goale, de haine pătate cu excremente dintr-o casă a groazei. Iar procesul acesta al „dezmierdării“ nu e altceva decît un lung și practic doliu, în care Knausgård își implică cititorii tocmai prin descrierea minuțioasă, maniacală la care îi condamnă. Pentru a înțelege durerea celor doi frați, poate neconștientizată, trebuie să treci prin munca aceasta sisifică alături de ei, să te supui acestor chinuri practice, fie doar citindu-le descrise în amănunțime. Abia după tot acest jurnal amănunțit al doliului, cea de-a doua vizită la căpătîiul tatălui este una eliberatoare: Eul narator poate scăpa de umbra Tatălui, se poate împlini prin pierdere. Este, bineînțeles, un atroce proces de individuație, la fel cum întregul ciclu Min Kamp este, după cum spune Knausgård, travaliul prin care el încearcă să nu mai fie scriitor.