Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
DIN FOIŞOR. Kazantzakis forever
- 10-09-2010
- Nr. 541
-
Liviu ANTONESEI
- Rubrici
- 25 Comentarii
Cînd m-am decis să-mi scriu articolul din Creta despre Kazantzakis, printr-un ciudat joc al memoriei, eram convins că anul acesta se împlinesc 125 de ani de la naşterea sa. Sigur, evenimentul aniversar s-a petrecut acum cîţiva ani, dar pentru atît lucru nu voi schimba tema articolului. Kazantzakis este Kazantzakis, iar pentru mine el este unul dintre marii scriitori preferaţi pentru totdeauna şi indiferent de datele aniversare! E ciudată apropierea mea de el, foarte timpurie, dar indirectă. Nu s-a petrecut prin lectură, ci pe calea văzului, prin vizionarea ecranizării romanului despre Zorba. Abia după cîţiva ani am citit romanul, iar Zorba purta chipul lui Anthony Quinn, pe care avea să-l poarte şi la toate relecturile. Apoi, am citit toate cărţile sale, în limbile care îmi erau accesibile, mai ales romåna, desigur, şi franceza. E cumva amuzant că am citit prima oară Raport către El Greco în engleză, neştiind că se tradusese. De cînd vin în Creta, pe lîngă alte cărţi, iau mereu una-două cărţi de-ale sale cu mine. Anul trecut, am recitit Zorba… şiHristos răstignit a doua oară, anul acesta, am luat Raportul... şiO viaţă în scrisori, ediţia românească din 1983 a regretatei eleniste Polixenia Carambi. Şi, pentru că am […]
…Hristos răstignit a doua oară…
Ce să-i faci? Mai uită omul.
De la o vârstă…
Had we but world enough, and time/ This wish, Sir, were no crime…But we have promises tot keep/ and miles to go before we sleep… Deci, se pare, in sleep/dream, daca nu cumva, miraculos, chiar se va si prileji , cu bucurie, infaptuirea incercarii pe care o evocati. Sa suridem sperantei.
@) Daca_nu_nu
…si pentru ca e greu sa ma despart de intreludiul cretan, saptamina viitoare, tot in Creta vom ramine, cu o poveste, spun eu, frumoasa…
…doar Zorba, Fratricizii, Raportul şi ceva teatru, iar din cât am parcurs până acum am rămas cu impresia că omul este, pentru Kazantzkais o frântură de divinitate trimisă pe pământ întru la zidirea lui Dumnezeu; şi nu invers. Mă chiar întrebam dacă există, la noi, un studiu zdravăn pe marginea operei sale, şi văd că deja v-aţi gândit şi domniile voastre la acest lucru. E un scriitor care poate fi citit integral fără efort, una că place, alta că nu e nici de nepătruns, nici foarte voluminos.
Articolul tău, Liviu, este foarte binevenit şi-mi aminteşte de călătoria lui Cicero în Sicilia, unde a descoperit, la Syracusa, mormântul lui Arhimede. L-a descris în Tusculanae, să ştie tot natul cine se odihneşte sub piatra străjuită de o sferă şi un cilindru.
De-atunci au trecut două mii şi mai bine de ani.
Mă bucur că ai împărţit cu noi mica ta experienţă cretană.
@) Daniel StPaul
…timpul si locul ca, intr-un grup nu foarte extins, sa incercam si sa e dezlantuim, chiar dezlinam, pentru ca subiectul merita! Auguri!
Cind ma refeream la posibilitatea de izvorire/erupere a nesfirsirii (noetice, de buna seama) din epitaful lui K (omul, nu neaparat artistul) faceam si \”efortul\” de a trece dincolo de reductionisme de genul \”vitalism hedonist cu (eventuali) fiori transcendenti\” cu care, comod, ne-am apleca peste opera lui (citatele dv, Daca_nu_nu, pica la tsanc). Literalmente, epitaful, daca e un motto existential, nu-si are sensul pe o piatra tombala; daca il privim din pdv al \”existentei\” postume, e fie un truism/poncif cu substrat oximoronic, fie, posibil, adevar ultim. Nu stiu daca voi apuca sa citesc Sf Francisc al lui K, spre o posibila mai lamuritoare a mea asezare in cestiune. E cert ca vitalismul evident al unora dintre personajele zamislite de K e covirsitor mundan (cel al Maicii Tereza reale , spre contrapunere, de nu voi aduna prune cu pere, desi ancorat in omenesc/mundan, e evident cu teleologie transcendenta). Din nefericire, nu avem timp si loc, aici, sa ne dezlantuim ori sa ne dezlinam.
@) Daca_nu_nu
…formula „Viata este o condamnare in lume” a putea fi adevarata!
…cred eu că nu e de mirare faptul că, în „Alexis Zorba”, încă la primele pagini, apare următoarea constatare:
„Lumea asta e condamnare pe viaţă!”
…tot acolo, în aceeaşi discuţie:
„- Părinte, am spus eu, n-am venit aici să te duc în ispită, nu sunt cel ce duce în ispită, sunt un tânăr care vrea să creadă cum credea bunicul său, care era ţăran simplu şi naiv, fără să pună întrebări; vreau, dar nu pot.
– Vai de tine, vai de tine, nefericit copil, vei fi devorat de minte, vei fi devorat de eul tău, de tine însuţi. Ştii că Lucifer, acela pe care îl aperi şi vrei să-l scapi, a fost azvârlit în iad? Şi asta pentru că s-a întors spre Domnul şi a spus „Eu”. Da, da, ascultă, tinere, ascultă şi bagă bine în cap: un singur lucru se pedepseşte cu iadul: eul. Da, eul, blestemat să fie!
[…]
Am urcat stâncile cu intenţia să mă spovedesc acestui denigrator al vieţii, dar am înţeles că era încă prea devreme; în mine, viaţa încă nu pierise, iubeam cu putere lumea cea văzută, Lucifer strălucea în mintea mea, nu se pierduse încă în strălucirea orbitoare a lui Dumnezeu. Mai târziu, îmi ziceam, mai târziu, când voi fi bătrân şi slab, când Lucifer va slăbi înlăuntrul meu. M-am ridicat. Bătrânul şi-a înălţat capul:
– Pleci?, a întrebat. Drum bun şi Domnul să te aibă în pază. Şi o clipă mai târziu, batjocoritor: Multe salutări lumii.
– Multe salutări raiului, i-am întors-o eu. Şi spune-i Domnului că nu-i vina noastră, ci a lui, pentru că el a făcut lumea atât de frumoasă.”
…în „Raport”, el prinde exemplar, într-o secvenţă, o întâlnire cu Părintele Makarios (Μακάριος – Fericitul), din care a rezultat un schimb de replici foarte impresionant. O discuţie care te poate sminti!
De exemplu:
„- Mai lupţi cu diavolul, Părinte Makarios?, l-am întrebat.
– Nu mai am mult, copilul meu, am îmbătrânit şi diavolul a îmbătrânit alături de mine! Nu mai are putere, acum mă lupt cu Dumnezeu.
– Cu Dumnezeu!, am exclamat uluit. Şi speri să-l învingi?
– Sper să pierd, fiul meu, mi-au rămas doar oasele şi ele continuă să se împotrivească.
– Duci o viaţă prea aspră, părinte; şi eu aş vrea să fiu mântuit, nu există altă cale?
– Mai plăcută?, a întrebat ascetul zâmbind înţelegător.
– Mai umană, părinte.
– Există una, numai una.
– Care este?
– Înălţarea. Să urci o serie de trepte; de la stomacul plin la foame, de la gâtlejul potolit la sete, de la bucurie la suferinţă. Dumnezeu se află în vârful foamei, al setei şi al suferinţei; diavolul stă în vârful vieţii plăcute. Alege.
– Sunt încă tânăr; lumea e prea frumoasă, am timp să aleg.
[…]
– Moartea îi iubeşte pe tineri, infernul îi iubeşte pe tineri; viaţa e doar o mică lumânare aprinsă, uşor de stins. Fii atent – trezeşte-te!
A tăcut o clipă, apoi:
– Eşti gata?
Cuprins de indignare şi îndârjire am strigat:
– Nu!
– Aroganţă a tinereţii! Spui asta ca şi cum ar fi ceva cu care să te lauzi, nu mai striga; nu ţi-e frică?
– Cui nu-i e frică? Da, mi-e frică, dar ţie, părinte sfânt, nu ţi-e frică? Eşti flămând, însetat, suferi, ai ajuns în vârful scării, poarta raiului ţi se arată. Dar se va deschide această poartă să te lase să intri? Se va deschide? Eşti sigur?”
…a fost grec până în măduva oaselor, cu toată formaţia lui complicată, serios întretăiată de alte culturi, şi, ca orice grec autentic, el a crescut în cultul zeilor şi al eroilor, un cult, de asemenea complicat, împletit, dificil de despicat.
În „Fratricizii”, tânărul preot Ianaros, după ce-şi călăuzeşte consangvinii într-un nefericit şi nedorit exod, alături de părintele Damianos – nu singur cârmuitor, ca Moise, dar, pe undeva, misia lui este aceeaşi – , tânărul preot, aşadar, constată că în mica lor comunitate nu este loc pentru doi preoţi şi alege să fie el acela care pleacă. Unde? Nu ştie. Dar ştie că ceva Nevăzut îi va dezvălui calea, iar el va urma acest „ceva” cu toată credinţa.
„Ce bucurie! se gândea el, să nu te mai întrebi şi să nu-ţi mai fie teamă de nimic, să nu îngădui minţii să te călăuzească, să nu te mai încrezi în cele Văzute, că să-ţi pui nădejdea în cele Nevăzute şi să mergi mai departe!”
Iar paşii îl poartă pe Muntele Athos, unde, vai!, nimereşte un călugăr cu zâmbet demonic şi privire malefică. Nimeni nu ştie cât va fi stat acolo, nici la ce mănăstiri va fi adăstat – spune autorul – cert este că, sătul de „tihna” fraţilor „zugravi” (pictau icoane), s-a întors în zbuciumul lumii…
…ce discutaţi, aici, domniile voastre.
Spune Daniel că epitaful lui Kazantzakis „marchează un sfârşit, dar poate fi un nesfârşit început”, afirmaţie cu care mă aflu în deplin acord şi, în sprijinul căreia, dacă mi se îngăduie, voi aduce câteva argumente (ca de obicei, mărunte, dar, cred eu, convingătoare).
@) Daniel StPaul
…in ceea ce priveste operele celor doi desi, de pilda, fata de Spovedanie… nu am nici cea mai marunta obiectie. Cu restul operelor e putin mai complicat din pricina lucrului pe manuscrise a unor miini straine si a unor traduceri/retraduceri nu mereu fericite. Dar sint si mari portiuni care rezista, ca vina avea si Istrati!
Inainte de a adormi, dupa intiia postare, m-am gindit la epitaful lui K (marcheaza un sfirsit , dar poate fi un nesfirsit inceput -de ontologie, de existentialisme, de teologie…-) si cum lui „Eimai eleftheros” ii raspunde cruzimea ironiei hazardului (a destinului): K. a murit la FREIburg. La fel, m-a izbit ceea ce am gasit din Istrati (cautasem , de fapt, ceva „autoritar”, din Al. T., istratianul a carui competentsa intilnea reverentsa Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca , insa www e cam mult zgircit/a cu el) :”Omul este etern” . Muzical vorbind, nu vi se pare ca raspunde -in tertsa, in bemol, major/minor la „Kazantzakis forever”?( poate ordinea e inversa). Iar cu opera lui Istrati, respectiv a lui Kazantzakis, eu simt ca pot zice: spre a primului trebuie sa te indrepti, sa o cauti („moi, si j’avais cinquante-trois minutes à dépenser, je marcherais tout doucement vers une fontaine…”), a celui din urma e aproape de neocolit/inevitabila.
@) Daniel StPaul
…pentru amintire! Imi plac amintirile – si ale altora, vreau sa spun!
@) Daniel StPaul
…si in ce-l priveste, Istrati avea dreptate. Cred ca din el a supravietuit mai mult omul, din K scriitorul! Sigur ca vorbesc in termenii unei anume relativitati.
In chestiunea bolsevica, NK nu avea cum sa traiasca o dezamagire nefiind, in fapt, amagit. Dau in articol citeva citate, dar as putea da de zece ori pe atitea…
caci, vazind-o mica, in en-tête, m-a cuprins teama ca ar putea fi si beton in mormintul lui K . Am rasuflat usurat zoomind. Nu numai atit, zoomind si inscriptia de pe marmora, am ajuns sa inchid un capitol. Din tot ce am lasat in urma, dupa ani multi, mi-a parvenit un caiet dictando din, probabil, ultimii ani de liceu, cu tot felul de pestrite insemnari, printre care si epigraful kazantzakian pe care abia azi il pot reda, finalmente, linistii lui de epitaf „Δεν ελπiζω τiποτα. Δεν φοβοuμαι τiποτα. Εiμαι ελεuθερος.” …(Den elpizo tipota. Den fovumai tipota. Eimai elefheros= Nu sper nimic. Nu ma tem de nimic. Sint liber).
….and on this:
am facut insemnarea aceea acum aproape patru decenii fiind un terts (martor cam neutru si neparticipativ, din motive de necoacere/nestiintsa) intr-o conversatie de carturari adulti. Distinsul Al.T. il juxtapunea pe Istrati „al nostru” lui Kazantzakis. Nu vreau sa ma dedau la necrofagie; ca si Don Quijotte si alti citiva putini in universalitate, Zorba e de-acum independent (de autor), e o institutie fondata pe un proiect mai cuprinzator, deja colectiv. Daca n-ar fi sfirsit cum a sfirsit, Madame Bovary ar fi putut spune „Bubulina c’est moi…”(de fapt, eu sint Bubulina). Totusi, revenind la conversatia amintita, aura lui K, omul, nu iesea tocmai stralucit din ea. Al.T spunea ceva in genul : Istrati a fost un proletar luminat si un artist, K un scriitor intelectual scolit. Si totusi, cind amindoi impreuna au pelerinat la bolsevici, doar proletarul a trait drama judecatii lucide, poate pre-vizionare, si a trezirii dezamagite (era periculos sa spui asa ceva in vremea aceea aurita, socialistul Istrati nu se potrivea tiparelor „adjudecate” si impuse de maestrii de ceremonie ai epocii). Incomod si „sucit”, Istrati…; stim cu totii (ma rog) cum functioneaza eschatologia autorului si cea a operei. Dar uite ce am gasit din Istrati:”Opera moare. Omul este etern. Operele sunt totdeauna convingătoare. Oamenii, doar arareori”. Cam sucit, nu?
@) Inima-Rea
Nu cred ca vreo istorie a Cretei, chiar cea mai completa, cuprinde toate revoltele petrecute pe insula incepind cu stapinirea romana, continuind cu cele araba, venetiana, turca, germana etc. Si un lucru incedibil – exista o mica zona in sud-vestul insulei, la Chora Sfakion, un fel de fortareata naturala, inconjurata din trei parti de munti prapastiosi si o parte de mare, cu malurile aproape inaccesibile, care n-a putut fi cucerita de nimeni, niciodata. Acolo, inca mai functioneaza vendetta/canoun-ul si statul grec actual nu prea se baga in treburile locuitorilor…
@) Virgiliu Culiceanu
…e facuta de mine. dar am facut citeva zeci acolo, asta mi s-a parut cea mai potrivita pentru a insoti articolul. Multumesc pentru aprecieri.
@) Inima-Rea
Cel putin la nivelul relatiile concrete cu oamenii! La un nivel oarecum abstract, spre filosofic, poate…
Da, privea comunismul, formele sale atroce din vremea revolutiei bolsevice si de dupa, care pe un fel de apocalipsa care sa deschida drumul purificarii…
Excelenta fotografia. Ca si reportajul, de altfel. Oare cine a facut-o?
În Scirsoare către El Greco, două teme împletesc o simfonie a Destinului: – a Adevăratei Credinţei, şi a răzvrătirii. Creta lui Kazantzakis era animată de orgoliul de a fi rămas templul zeului suprem. De aici, oroarea înaintea aproape inevitabilei convertiri la catolicism, dar şi spectaculosul „răpirii şi recuperării” sale, din ghearele „credinţei greşite” – căci necretane.
Nu cred că era cinic, mai curînd era mizantrop aşa cum însuşi Dumnezeu este – nu o dată – copleşit de „răutatea oemenească”. Astfel, „comunismul ” său apare ca o cale a ispăşirii, nu a fericirii.
@) Flory
Inclusiv pentru linkul spre youtube!
Impresionant articol! Felicitări Liviu!
http://www.youtube.com/watch_popup?v=TbBYjrZp5kw&vq=medium#t=42
@) All
…nu puteam sti ca, la trei zile, dupa ce am vizitat mormintul lui NK, pe stadionul din apropiere, avea sa aiba loc un fabulos concert de muzica greceasca, traditionala si culta, inchinat memoriei sale. Un stadion plin pina la refuz! Fabulos!