DIN FOIŞOR. Mari probleme cu imaginea!
- 09-07-2010
- Nr. 532
-
Liviu ANTONESEI
- Rubrici
- 8 Comentarii
Are România probleme de imagine? Desigur! Şi are probleme cu imaginea de pe vremea cînd construiam cea mai sinistră formă de comunism din Europa, cu excepţia micuţei Albanii. Şi, cu asta, cred că am pus un bun punct de început – avem probleme de imagine pentru că avem probleme mai întîi cu realitatea în care trăim şi pe care o tot „construim“. Cînd am sărbătorit Bicentenarul Revoluţiei Franceze pe bune, adică cu gloanţe şi sînge, chiar dacă sîngele a curs mai degrabă din prostia complotiştilor decît din eroism, pentru a continua sărbătoarea cu salbele de mineriade şi, apoi, cu furăciunile din privatizare, cu ingineriile financiare, cu jocurile piramidale şi toate celelalte minunăţii, la ce imagine trebuia să ne aşteptăm? Iar exportul de imagine l-am început cu cerşetorii „victime ale Revoluţiei de la Timişoara“, pe care i-am întîlnit în aprilie-mai 1990 la Berlin, l-am continuat cu băieţii care intrau cu maşinile în vitrinele nemţilor şi fugeau nu doar cu marfa de acolo, ci şi cu seifurile, pe care le deschideau prin păduri, că doar „codrul e frate cu românul“ şi primul pas spre reabilitare l-au făcut bieţii „căpşunari“, primii care, în masă, nu ca nişte cazuri izolate, au arătat că românii mai […]
@) Daca_nu_nu
…si eu cred ca asa stau lucrurile. Potrivit vorba finala!
@) Inima-Rea
…cu prelungirile d-vaostra, maitre. Da, in cea mai mare parte, in ce priveste valul din cinema, este neorealismul. Pe de o parte, dupa razboi, n-am putut consuma experienta asta din pricina instalarii comunismului, pe de alta, Romania a iseit din comunism mai zdruncinata decit dupa un razboi! Zdruncinata in toate sensurile vreau sa spun. Insa, cum cred, aceasta experienta va trece si la noii cineasti, cum le-a trecut si italienilor – sau furiosilor englezi -, care au ajuns in cea mai mare parte a lor la filmul de arta. De pilda, ultimul film al lui Nae Caranfil nu e deloc neorealist. Si, in fine, n-ar trebui sa uitam de consttingerile financiare – sint filme excelente facute cu bani putini, de la sute de mii de euro la e milion si ceva. Afara, chiar un filmd e acest fel nu l-ai face fara 15 milioane! Nu vorbim de un fil, sa-i spun, „normal”, care costa peste 150 de milioane… Si n-am urcat la preturile marilor montari!
Avem şi motive de bucurie, nu doar de întristare. Dar, dacă ne uităm un pic de unde vin realizările noastre, vedem că vin din partea celor care, pe lângă dar, sunt înzestraţi şi cu dăruire, că… geaba ai, dacă nu dai!
Oamenii aceştia, pe care i-ai amintit aici, în a doua parte a articolului, au înţeles să-şi împartă darul – şi harul – publicului larg. De aici reuşita.
Ceilalţi, pe care i-ai pomenit – într-un trist şi nedorit pomelnic – în prima parte, au înţeles să ia, fără să dea. Lucru făcut până la jumătate. De-aceea nu au rezultate. Că se-ncadrează întocmai în zicere-aia: „Când îi dai, îi fată iapa. Când îi ceri, îi moare mânzul…”
Filmografia trebuie (iar „trebuie”?. Asta e!) tratată separat de „imaginea Ro în străinătate”. În treacăt spus, filmul românesc nu exista în lume dacă rămînea la Sergiu Nicolaescu, aşa cum nici Ro – dacă rămiîneam la Ilici (în treacăt fiindcă e o durere anume, „trebuinnd” şi ea tratată aparte).
Cred că succesul „noului val” românesc vine – în primul rînd – pe fondul apetenţei pentru exotic a eternului snobism occidental.. Aşa se explică „valul”. Dacă era doar vreo reuşită singulară, discuţia pornea de la „atistic”.
Astfel, filmele actualei generaţii beneficiază de aşteptarea culturală a lui deja-vu, nostalgia spirituală promovînd remake. Mai exact, tînăra generaţie reeditează impactul neorealismului italian, asupra burgheziei sastisite de romance. Cruzimea imaginii în frustul decupajului realului pare a fi cheia succesului. Întoarcerea la cine verite – unde „adevărat” e doar actul artistic – naşte emoţia estetică după care tînjeşte contemporanul pare-se excedat de savanta manipulare a filmografiei hollywoodiene.
Dacă raţionamentul este corect, atunci următoarea temă majoră – şi de succes – a noului val (altul, eventual) va fi ori din direcţia faimosului Z, ori din cea a seriei Mani pullite. E de aşteptat – dată fiind improbabilitatea unui război total al Justiţiei cu Mafia, la noi – ca tragismul să fie distilat după reţeta de azi:, dintr-o resemnată disperare.
Sigur, se poate vorbi nu de remake ci de o constantă a problematizării ameninţării de a fi copleşiţi de corupţie, cu argumentul unei întregi producţii policier, în care poliţistul (politicianul, Peşedintele) nu mai e demult personajul pozitiv.
Altminteri spus, vînzînd suferinţă, avem desfacere asigurată. N-avem a ne simţi frustraţi din atîta lucru, cîtă vreme suferinţa e unica imagine credibilă. Numia să ţinem cont de faptul că suferinţa lui Mungiu nu-i şi a lui Puiu ori Porumboiu, artistic vorbind,chiar dacă extrasă din aceeaşi realitate.
Am ajuns să mă-ntreb serios dacă eu am o imagine despre Ro – născut-crescut şi trăitor aici de cînd mă ştiu. Domnule, n-aveam dar am văzut că trebuie să am. Mă enervează ce trebuie, cînd trebuie, iar eu numai grija asta n-o am. Îmi aminteşte de a bătrînă, cum mă-ntreba cînd am şi eu de gînd să intru-n rîndul lumii. Credeam c-am intrat – familie, casă, maşină – dar uite că nu era de-ajuns. Bine, ştiam eu că nu făcusem chiar totul însă a-mi lipsi tocmai imaginea despre viaţa mea era prea de tot! Nu că n-aş fi o fiinţă reflexivă, dimpotrivă – activă nu prea sînt. Dar mă complăceam într-o reverie despre Ro, genul „Ce-ţi doresc eu ţie” etc, cunoaşteţi. Semn că eram nemulţumit de realitate, nu? Şi, cînd te nemlţumeşte realul, fugi în imaginar. Cînd nu-ţi convine cum arată ţara ta – de ex. – îi construieşti o imagine convenabilă. Bine dar cui convenabilă? Amatorilor de fabulospirit, de etern şi fascinant, de incredibil de imprevizibil?
Aici, e potrivit să mă-ntreb dacă le-ar plăcea să trăiască în imaginea pe care o propun, promotorilor fabulospiritului. Probail că da, fiindcă la ei imaginea e totul – realitatea nu că nu contează dar nici există, e o imagine greşită pe lîngă a lor. Nu fabulospiritesc, am citit că nu şosele, higienă, confort, caută vesticul în Ro ci tocmai fabulospiritul din fundu’ curţii, colbul şi gropile drumului, duhoarea oamenilor năduşiţi şi mizeria hoardelor cerşetoare. Tînăr ori vîrstnic, vesticul caută senzaţii tari la preţuri modice. Korrect, decît să plătească drumul pînă-n Amazonia, mai bine un uichend tihnit în RFG (Rahova-Ferentari-Ghencea) care-i şi la doar 40 de minute de aeroport. Deşi eu am văzut şi-n Cişmigiu scene tari – în miezul zilei, nu al nopţii.
Visez la un boom al apetitului pentru cazare-n puşcării adevărate, printre ocnaşi cu acte-n regulă. S-ar umple ţara asta de penitenciare, ar fi o dulceaţă! Ştiu eu nişte oameni cu bani care ar plăti cît nu face o evadare dintr-o închisoare de maximă siguranţă. Ori un atac armat la o casă de schimb valutar – moda bîntuind cu furie ţara fabulospiritului.
Îmi imaginez „promovare”: Costică Argint, Clanul Gordunenilor – ba nu, Craiova – nomensland; afişe mari, colorate, gen Malboro Country. Praf i-am face pe bulgari, părerea mea…
Cîţi dintrre noi n-au ajuns nici pînă acum clienţii penitenciarelor am fi numai buni de momeală pentru „adevăraţi” – cam cum iepurii pentru pitoni. Aşa, s-ar mai echilibra şi biet bugetul, cred – dacă nu prin încasări, prin încetări de plăţi, visul de aur al guvernării portocalii.
@) Constantin Severin
M-am uitat! Daca ma gindesc bine, s-ar putea face un film pe tema masinilor-buldozer!
@) All
Am amintit spre finalul articolului Festivalul Filmului Romanesc de la Londra, de la inceputul lunii. Pe youtube a fost postat un filmulet al lui Adrian Cherciu dedicat festivalului, mai precis la adresa
http://www.youtube.com/watch?v=SmvJzQcaFqA
Excelent articolul, mi-am regasit in el si viziunea mea despre acest subiect…Pe vremea cand eram jurnalist m-am ocupat si eu de ”baietii care intrau cu masinile in vitrinele nemtilor”si chiar in banci, fiindca multi dintre ei erau din Bucovina, poate un tanar regizor le-ar putea dedica un film,
http://www.poezie.ro/index.php/prose/1747828/index.html