Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
DIN FOIŞOR. N-am dansat decît o vară!
- 10-06-2011
- Nr. 578
-
Liviu ANTONESEI
- Rubrici
- 36 Comentarii
Se apropie vacanţa. Profitînd de acest lucru, dar şi de invitaţia unei pozitiv insistente domnişoare, pre numele său Ozana, după cel al apei „frumos curgătoare“, care scoate un volum de evocare a celor patruzeci de ani de existenţă a vilei scriitorilor de la Neptun, mă adaptez sezonului. De bună seamă, majoritatea celor prezenţi în volum e compusă din colegi care au frecventat consecvent vila cu pricina. Eu nu am fost decît o singură dată, în vara anului 1992. N-am dansat decît o vară. Înainte de 1990, nici n-aş fi putut merge, nefiind membru al USR. După 1995, iar n-aş fi putut merge, pentru că am demisionat, deodată, şi de la conducerea Convorbirilor Literare, şi din redacţie, şi din Consiliul USR şi din USR ca atare. Motivele ţineau de stilul de conducere al dispărutului Laurenţiu Ulici, dar nu intru în detalii. În fond, despre cei plecaţi dintre noi numai de bine! Mai greu îmi este să-mi explic de ce nu am fost pînă la demisiile cu pricina. Mai ales că îmi plăcuse primul meu sejur, în ciuda idiosincraziilor pe care le am pentru aglomeraţiile exclusiv scriitoriceşti. Dacă îmi amintesc bine, nici nu am mai avut vacanţe o bucată de timp, fiind […]
@) Daca_nu_nu
…zicala unde dai si unde crapa! Articolasul asta mai estival a adunat mai multe comentarii si mai multa pasiune decit altele cu teme mai grele, oricum mai susceptibile sa declanseze pasiuni… Asta e!
@) LA
Eşti tare, Maître! Dacă simpla evocare a unor perechi de ţâţe poate provoca asemenea trăiri, apoi nici nu voi a mă gândire ce-ar fi fost dacă intrai în amănunte…
Keep in touch!!!
Cit rafinament! Cita potenta in conciziune! Man, oh, man, yo da maaaaan!
…voi aduce un exemplu.
Eu am auzit foarte multă vreme că Mihai Beniuc este un poet valoros. Argument venea de fiecare dată volumul de debut, „Cântece de pierzanie”. Acuma, cine n-a auzit, măcar o dată, „Ultima scrisoare”, în recitarea fără egal a lui Florian Pittiş?
http://www.youtube.com/watch?v=T1pa_lqWfKc&feature=related
Deci avem în faţă un poet sensibil, valoros, care „nu vrea în noroaie să se bage”, nu?
În manualul de clasa a XII-a (Ed. Corint, 2007, pp. 106-110) avem un studiu de caz, pe tema „Literatura aservită ideologiei comuniste”; spre exemplificare, versuri de Nina Cassian, Demostene Botez, Mihai Beniuc, Dan Deşliu, dar şi alte nume de care fie n-am auzit, fie n-am citit nimic până acum (Eugen Frunză, A. Toma, Sanda Movilă), mă rog.
Redau un fragment dintr-un studiu – cred – al lui Beniuc, „Poezia militantă” (1972, când mă năşteam eu), citat în manual:
„Comunistul n-are voie să spună că se exprimă pe sine, întru sine şi pentru sine şi că cititorul sau spectatorul nu are decât să se scarpine după ureche dacă nu înţelege şi să mai aştepte să se coacă. Cu alte cuvinte, comunistul nu se poate întoarce cu spatele către viaţă şi să aştepte, ca bogomilii, să le apară propria lumină ombilicală. Linia partidului, ideologia sa marxist-leninistă se traduc în viaţă, deci se cere observată şi studiată viaţa. Ideologia partidului se cere învăţată şi răsînvăţată, căci pe ea se bazează linia partidului. (…) Da, e mai greu să fii scriitor comunist, dar e o mare onoare, care nu se acordă prin tragere la sorţi sau pe altă cale, ci muncind asiduu şi cu deplin devotament pentru poporul tău şi pentru idealurile umanitare ale epocii noastre”.
Într-adevăr, nu s-a băgat în noroaie…
Ce-ti mai place sa te vezi vorbind si facind pe desteptu, ce delectare, plin de eruditie si de citate si de sapiente literaturizante; esti imbatat de propriile secretii ! Ai o problema de personalitate, de surplus de timp si de lipsa unei audiente care sa-ti inghita netulburat aiurelile; asa ca postind nu fuge nimeni de tine, poti vorbi de unul singur, masturbindu-te extaziat de tine insuti salivind de placere la iluzia ca esti adulat.
Mulţumesc pentru gândul bun, domnule Câmpeanu. Aşa am înţeles şi eu comentariul lui Daniel, de aceea am şi dezvoltat exact pasajul redat şi de dvs. Şi, iar da, „aruncatul cu banul” l-am văzut ca o modalitate de a sublinia contrastul. Deci mă bucur să văd că n-am deraiat în interpretare.
Acuma, referitor la disciplina mea – „didactica” pre numele ei – , trebuie să vă spun că aici totul e important, de la ortografie la problemele scrierii, de la text la context, de la istorie la critică literară, de la curente şi mişcări literare la ideologii ş.a.m.d. Didactica nu înseamnă numai metode de învăţământ, aşa cum eronat se crede, ci înseamnă în primul rând conţinuturi, mai exact ce anume considerăm potrivit unei vârste, unui mediu de învăţare etc. Or asta presupune selecţie. Şi dacă nu cunoşti – nu musai să le stăpâneşti, dar cel puţin să auzi de – lucrurile împregiur stătătoare, rişti să îndobitoceşti generaţii întregi de elevi, studenţi, masteranzi, chiar şi doctoranzi (să fie cu iertare). Sigur, noul val de cercetători este binevenit şi merită felicitat; munca lor este importantă şi noi o vom folosi – nădăjduim – cum se cuvine. Dar fiecare linie din cele trasate de dvs. mai sus este o disciplină în sine. Sociologia, politologia, istoria sunt foarte importante pentru disciplina mea, dar nici nu le pot prelua integral şi nici nu sunt suficiente, pentru că eu mai am nevoie şi de altele: lingvistica, istoria limbii, pedagogia, psihologia, antropologia. Deci nu-i aşa simplu cum crede lumea, că, dac-ar fi, nu s-ar povesti. Aici am avut eu noroc cu LA, că mergând el înainte şi desţelenind ogorul, mi-a uşurat mie munca. Sigur, sunt foarte multe lucrări de specialitate. Foarte multe sunt şi foarte bune. Dar eu trebuie să pigulesc şi să iau din fiecare ce mi se potriveşte. Am vorbit până aici de situaţiile fericite (res secundae, vorba lui Daniel).
Sunt şi situaţii nefericite (res adversae), din păcate. Pe de o parte există o răfuială generală (sau cum să-i spun) între diverşi: limbajul lor este atât de straniu şi atât de codificat, încât nu poate fi descifrat dinafară. Eu mi-am pus mintea o vreme cu astfel de mesaje, imaginându-mi că/prefăcându-mă că înţeleg. Dar e un demers smititoriu şi mai bine să te ţii departe de aşa ceva. Asta pentru generaţiile care-au trăit vremuri ce azi ne întristează şi care-şi servesc acum tot soiul de poante, strâmbe, cum s-ar numi ele, până la insulte. Mai este un aspect însă: avem şi tineri care-şi închipuie că ştiu, că au înţeles exact ce s-a întâmplat, că deţin adevărul şi, în loc să ajute, mai mult încurcă. Deci mai e mult până departe…
@ Doamnă profesor universitar
Nu e o oboseală să vă răspund, ci o datorie. Şi o plăcere, dat fiind că spuneţi că e prima şi ultima dată în care „ discutaţi” . Greu însă se poate numi discuţie…. cu contribuţia dvs., care se compune dintr-o „meditaţia confuză” paralelă cu marginea comentariului meu, urmată de această intervenţie de buzdugan atomic ofuscat, sosit doar ca să bată de 3 ori în poartă în aşteptarea zmeuluizmeilor( St.Paul), ce mă va face harcea-parcea, bucăţi-bucăţele, să se termine odată pentru totdeauna cu „strâmbele” şi „răstălmăcirile”, cu „tipul”meu de adevăr.
Dacă nu mă spuneţi la mama sau la doamna învăţătoare, ca să mă pună la colţ că sunt aşa de obraznicăăăăă, o să-mi permit chiar să-mi prelungesc puţin plăcerea şi să vă răspund mai pe larg, fiindcă deşi în continuare nu vorbiţi cu mine, mă informaţi despre tot felul de întâmplări şi lucruri importante, unele chiar absolut uimitoare…..o întreaga bogăţie de teme pe care le atingeţi, haotic şi inspirat.
Un jurnalist/scriitor în vogă pe internet îmi spunea nu demult (după o ciocnire de opinii în urma căreia şi el mai să nu găsească altă soluţie decât aceea de-a mă-njura tare şi cu-nflorituri), că are impresia că îmi place să „râcâi oamenii”. I-am dat perfectă dreptate, căci nu există nicio altă cale mai scurtă de a cunoaşte oamenii, decât aceea de a-i contrazice şi de a le „zgâria” ici-colo poleiala aurită a „personalităţii”. Felul în care oamenii reacţionează faţă în faţă cu ironia, cu punerea unor semne de întrebare lângă autoritatea şi competenţa lor, lângă lucrurile, ideile, cuvintele sau fiinţele la care ţin sau pe care le susţin, felul în care se apără sau le apără, felul în care atacă sau de-a binelea se luptă ani în şir, pentru a-şi susţine principiile sau „interesele”…totul, dar totul e, în cele din urmă, un fel de „fruct” al fiinţei umane, marca nivelului la care a ajuns în evoluţia sa spirituală.
Da, îmi place să cunosc oamenii şi să-i observ, să-i descopăr dincolo de imaginile şi măştile pe care obişnuiesc ei să şi le compună şi să le servească publicului, lumii înconjurătoare. Asta nu înseamnă însă că mă voi ocupa mereu doar cu aşa ceva, mai ales că anumite tipologii revin, că şi variaţiile pe aceeaşi temă sunt limitate şi că personalităţile excepţionale, autentice sunt mai rare chiar şi decât eclipsele de soare.
Dar să revenim la “necazurile” dvs. Deşi nu vreţi şi nu aţi vrut să discutaţi cu mine, îmi reproşaţi că profit de “ de neştiinţa noastră pentru a ne servi un anumit tip de adevăr.” Cum aş putea însă să nu “profit” de “neştiinţa” dvs., dacă tocmai dvs. v-o cultivaţi, plecând aşa, ca din puşcă, când auziţi şi vedeţi şi alte culori ale adevărului decât acelea cu care v-aţi obişnuit şi decretând că ştiţi deja totul prin “natura” profesiei, prin viziunea de ansamblu la care vă obligă forţa împrejurărilor?
Înţeleg că, de exemplu, aţi înghiţit, fără să mestecaţi măcar o clipă, o anumită “teorie” conform căreia, mai nou, vom critica doar autorul nu şi opera, vom folosi accidentele biografice pentru a discredita şi distruge prin toate mijloacele omul, căci, nu-i aşa, după aceea cu opera nu mai e aşa mare problemă, pur şi simplu nu mai vorbim de ea…o aruncăm la coş şi cine o să-şi mai amintească de existenţa ei, cine s-o apere, cine s-o citească…doar e produsă de cineva moralmente corupt şi josnic, deci inapt de a crea ceva valoros.
Chiar nu vă trece prin minte, doamnă profesor universitar, că toţi cei care au lansat şi vehiculează puternic aceste “argumente”, cum le numiţi dvs., care le sunt, în acelaşi timp, şi alibiuri şi arme criminale, nu au scrupule şi că ei sunt cei care se joacă cu ignoranţa dvs. ?
Aţi mai văzut dvs. capodopere care să se scrie singure, mari romane care să fie scrise de dobitoci sau de gunoaie umane, constructii epice uriaşe la temelia cărora să nu fi fost îngropat nimic, nici măcar un efort suprauman de a trece peste obstacolele enorme, de netrecut în mod normal…?
Aţi văzut dvs., candidă şi inocentă cititoare de bloguri, muzică divină cântată de cântăreţi la care li s-a tăiat limba, dansatori sublimi cu picioarele amputate, pictori de geniu, pictând fără mâini, scriitori citiţi, admiraţi şi studiaţi de generaţi şi generaţii de tineri români, în timp ce se plimbă cu o pancardă atârnată de gât, o pancardă pe care scrie “turnător”, “colaborator” sau mai subtil “agent de influenţă”? Spuneţi-mi dacă aţi văzut sau dacă credeţi că veţi vedea….vă rog…
Chiar şi aşa, în aceste condiţii de proastă înţelegere a ceea ce se întâmplă în “cazul Breban”, mă bucur foarte mult PENTRU dvs. că îi daţi Cezarului ce-i al său, că nu urmaţi exemplul marelui dvs. prieten Dorin Tudoran sau al marelui dvs. prieten liviu antonesei – care de la o“ smerită propunere de hagiografie pentru o ficţiune numita Breban ‘70”, de la declaraţii ditirambice de iubire şi admiraţie din adolescenţă până-n veci, ajunge prin ce procese chimice, oare?, la texte şi “spirite” rahitice de genul: “Ceea ce nu a primit [laude n.n]şi Ceahlăul prozei româneşti de azi, care a negat colaborarea chiar şi după ce au apărut documentele incriminitorii, dintre care o mică parte sînt citate în acţiunea deschisă de CNSAS în instanţă, care urmează să stabilească verdictul. Documentele arată destul de clar condiţiile colaborării, dar nu mă voi pronunţa definitiv înaintea instanţei. Cert este că CNSAS susţine că relaţia Ceahlăului cu pricina e clară, în vreme ce impricinatul socoteşte că, de fapt, el s-a folosit de Securitate pentru a apăra literatura română şi pe scriitorii români, neavînd nimic de cîştigat personal! În cele din urmă, nu e deloc exclus să reiasă că instituţia represivă şi marele scriitor s-au folosit reciproc şi şi-au făcut una altuia şi unul alteia servicii reciproce.” – că măcar nu spuneţi ca profesorashul Băicuş, că nu le va mai vorbi studenţilor săi(nefericiţii!)…masteranzi parcă…tot ca dvs. universitar deci, despre Breban şi că-l va scoate din bibliografia obligatorie…Vă felicit, doamnă profesor universitar, că măcar nu faceţi aşa ceva, că aveţi atâta bun simţ şi bun gust să vă feriţi de ridicolul unor astfel de atitudini.
În legătură cu citatele reproduse din lucrarea studentei, citate care probabil v-au făcut părul măciucă, fiindcă aţi descoperit că tinerii sunt curioşi şi foarte naivi, că se informează şi caută şi alte surse decât cele pe care le oferiţi dvs., chiar foarte îndepărtate probabil de cele pe care le oferiţi….Da, ar trebui să vă facă să vă gândiţi cum aţi putea introduce în cursul dvs. şi o analiză a modului în care critica literară marxistă a interpretat şi comentat operele marilor scriitori şi pe ei înşişi. Eu îmi amintesc bine că un professor luminat ne povestea la şcoală că, de exemplu, pe vremea gloriei poetului Dan Deşliu, “Soacra cu 3 nurori” de Ion Creangă era descifrată cu cheia proletcultistă obişnuită: soacra era chiaburul, iar nurorile erau clasa muncitoare exploatată, care, hrănită cu învăţămintele leninist-marxiste, se revoltă şi dă cu soacra de pereţi. Ei, prin anii’ 80şi …ne-am amuzat fireşte, dar vremuri ca acelea nu prea erau de râs…
Adevărul este că aş mai fi stat la “discuţii” cu dvs. ( fireşte nu în stilul pe care l-aţi adoptat, fiindcă sunteţi totuşi o persoană interesată de literatură şi de educaţie, nu doar unul din miile de cadre didactice, de sex feminin mai ales, ce se duc la şcoli doar pentru a-şi încasa salariul şi a sta la taclale, în fumoar….), dar trebuie să fug, că vine domnul St.Paul, căruia nu am ce să-i răspund, poate doar să-i amintesc că nu e sănătos să scrie în timp ce mănâncă, iar dacă mănâncă totuşi în timp ce scrie, să mănânce mult, mult spanac!
Prestaţia sa (prestaţiile sale “literare”, în general) se poate filma şi adăuga cu succes alături de cele ale eroilor din filmuleţul următor: http://www.youtube.com/watch?v=jUi68aPYP5k&feature=related
Doamna, domnisoara, domnule (veti alege dv. ce va convine; personal, cu naturelu-mi simtitor, am sesizat ca nu va displace a fi abordat/a unisex) . Desi nu folosesc nume (din superstitie), ma adresez direct -une fois n’est pas coutume- desi pareti a prefera jocul de biliard cu bila de popice ori alte felurite ghiulele.
Am doua vesti pentru dv. Vestea buna e ca aveti un secund magnific, redutabil, impresionant: inteligenta. Vestea trista e ca dv sinteti atit de rapid/a incit nu exista nici cele mai maruntele sanse ca secundul sa va ajunga din urma .
In teoria lecturii ori prin hermeneutica se vehiculeaza ceva ce s-ar putea numi “post-receptia” (ceea ce facem cu ce citim). Ma tem ca dv. va dati osteneala ( mai stii, veti fi fiind dezinvolt/a) sa faceti mai din toate un casus belli (avem prin preajma specialisti pentru cazurile latinesti…) . Un obturator maiestru ori mai nastrusnice rustice oeillères intra magic in functie sa va slujeasca propensiunea pentru dezacord. Pas de problème, toti avem dreptul de a fi dezacordati.
Au risque de prendre des risques, ma hazardez sa remarc ceva straniu si miscator: pe-alocuri, dezacordul dv. “total” e un mai fin accord cu opinia adversa (sa pun “adversa”?). In forma virulenta, eruptiva, desfasurarea dv. ma face sa ma intreb daca nu este vorba despre ceva abisal; am vagi indicii ca ea ar fi in legatura cu o natura al carei nume popular n-am sa vi-l indic.
La matière n’est pas épuisée mais nous le sommes, hélas.
V-am asternut prezentele in timpul pauzei de masa, pot spune ca mi-am luat de la gura pour ce faire. Nu astept, Doamne fereste, de l’obligeance, am un cont de mortificare destul de consistent. Pe de alta parte, o sa-mi dau silinta sa nu recidivez si sa -l incarc cu gesturi gratuite. C’est promis.
@ Daca_nu_nu
Zapacit probabil de imbietoarea oferta de a suna in Ghana cu numai 18 ¢, ce clipeste pervers la stinga noastra, am omis sa va destanuiesc ca nu santeti total singura in efortul examinarii trecutului.
Faptul ca spre deosebire de „new generation” am trait in acei ani si ca stiu poate mai multe decit Dvs., nici nu ma face atotstiutor, nici nu ma scuteste de dorinta de a cauta in continuare informatii documentate despre istoria recenta. Gasesc extrem de reconfortanta existenta unei intregi generatii de tineri istorici, politologi si socilogi romani care studiaza cu seriozitate, onestitate intelectuala si talent perioada comnunista. Rezultatele acelor proiecte de cercetare, dincolo de orice alinieri politice sau afilieri de grup, infirma idea unei rupturi, ba chiar sugereaza un soi de numitor comun al generatiilor in acest context.
@ Daca_nu_nu
Cred ca importante sint ambele ipostaze ale vietii lui Dan Desliu (si al tutror celorlalti oponenti, disidenti, razvratiti ai epocii de aur). Si, poate mai important, este faptul va Dvs. aveti aplecarea spre efortul de a incerca sa intelegeti, fara a va lasa descurajata de bruiaje sau galcevi colaterale, practic irelevante.
Cum avem fiecare moduri atit de diferite de a citi, as mentiona ce am desprins eu din raspunsul dl-ui. Daniel StPaul. Indemnul domniei sale nu l-am descifrat in cheia cu aruncatul proverbialului ban (usor zeflemitor pentru a puncta, cred, contrastul), ci in „Poate facind un efort (da, da…) si incercind sa inteleaga vremuri &fapte si din perspectiva acestora , nu doar a propriei generatii?”.
Cei care au indraznit sa se opuna in mod deschis represiunii regimului comunist au fost atit de dezolant de putini, incat cred ca nu putem fi selectivi din motive de afinitati sai inapetente personale. Mi se pare ca avem datoria sa ne uitam la vietile fiecaruia din aceste personaje atit in contextul epocii dar si din perspectiva de azi. . Evident, faptele fiecaruia trebuie privite ca atare si totalitatea lor, fara a exclude sau cosmetiza niciuna dintre dimnesiunile paradoxale ale istoriei in care au trait , si in care si-au lasat “amprentele”. Disputele semantice merita cu siguranta suspendate in interesul examinarii adevarului.
@) Sanda Văran
Nu, doamnă, nu vorbeam cu dvs., nu eram supărată şi nici nu certam pe careva. Pur şi simplu meditam pe marginea unui comentariu şi atât. O meditaţie confuză, cu siguranţă, lucru care nu ar trebui să vă uimească atâta vreme cât ştiţi foarte bine că iţele sunt mai mult decât încâlcite. Mă întrebam, aşa, ce motiv aveţi dvs. de băgaţi atâtea strâmbe şi răstălmăciţi atâta lucrurile, încercând să le aduceţi la culoarea dorită de dvs. Citind acum ultimul dvs. comentariu, cred că m-am lămurit: simpatia dvs. – deşi onorantă – nu mă încălzeşte cu nimic, câtă vreme profitaţi de neştiinţa noastră pentru a ne servi un anumit tip de adevăr. Eu nu „predau”, doamnă, nicio „metodă” de răsfoire a dicţionarului; mai citiţi o dată ce aţi scris şi, dacă vi se pare frumos ce-aţi produs acolo, puteţi continua (oricum nu vă mai răspund). Eu, prin natura profesiei mele, mă aflu în postura de a emite diverse păreri cu privire la tot soiul de acţiuni ale scriitorilor noştri, puse în legătură (sau nu!) cu opera lor. Spre ştiinţa dvs. vă informez că, întrebată de un grup de masteranzi ce părere am despre scandalul N. Breban, i-am apărat opera mai bine decât aţi făcut-o dvs., iertată-mi fie modestia. Iar argumentele pe care le-am avut au fost lansate – n-o să vă vină a crede – mai mult de cei care l-au atacat decât de cei care l-au apărat. Pentru că au atacat un fapt, dar au ştiut să dea Cezarului ce-i al Cezarului şi operei ce-i al operei.
Citind acum articolul şi comentariile de aici, gândul mi-a zburat din nou în sala de curs şi mă întrebam ce-aş putea spune dacă s-ar ridica aceeaşi întrebare în cazul lui Dan Deşliu (cum s-au mai ridicat, de altfel, în cazul lui Mihai Beniuc, al lui Adrian Păunescu); pentru că dvs. vedeţi, probabil, fenomene izolate, dar eu, prin forţa împrejurărilor, sunt nevoită să le privesc în ansamblu. Şi ca să înţelegeţi mai bine, cu permisiunea dvs. redau aici câteva fragmente din lucrarea unei studente care m-a lăsat fără aer, câtă vreme nici eu, nici colegii mei nu le-am spus aşa ceva la cursuri:
„Ion Luca Caragiale a trăit şi s-a format în perioada în care capitalismul se dezvolta în România nu pe calea revoluţionară a sfărâmării orânduirii feudale, ci pe calea compromisului cu moşierimea…” […] „Chiar dacă Ion Luca Caragiale n-a izbutit să priceapă în toată amploarea ei misiunea mişcării muncitoreşti şi, cu propriile sale puteri n-a depăşit pragul criticii negative a societăţii împărţite pe clase, autorul comediei O scrisoare pierdută a biciuit mereu mai năprasnic, aspecte caracteristice ale exploatării, servind prin aceasta cauza forţelor progresiste…” […] „Deşi Caragiale a zăbovit în rândurile partidului conservator şi ale Junimii, societatea literară condusă de Maiorescu, aceasta nu se datora unei identităţi de vederi. Pe când Maiorescu cârtea împotriva liberalilor, fiindcă voia în locul lor pe conservatori, Caragiale îi combătea pe burghezi cu toată apriga lui sinceritate.”
Ei?
Altfel, în disputa dvs. cu Daniel nu mă amestec. Dacă v-a mers cu mine, pentru că nu ştiu multe lucruri, trebuie să recunosc, mă tem că nu vă va merge la fel şi cu Daniel. Eu vă doresc succes.
Nu vă obosiţi să-mi răspundeţi, doamnă. Este prima şi ultima dată când am discutat cu dvs.
@Doamnă profesoară
Ca şi domnul Antonesei, nici eu nu mi-am dat seama din intervenţiile dvs. dacă vorbiţi cu mine ( în engleză!) sau nu, dacă sunteţi supărată sau nu, dacă aţi vrea să vă supăraţi, dar vă gândiţi că totuşi nu aveţi de ce, dacă mă certaţi că-l ironizez pe simpaticul dvs. prieten, dacă îl certaţi pe dl. Antonesei, fiindcă scrie contrariul a ceea ce vrea să spună(disident anticomunist = persoană care e în dezacord cu anticomuniştii), pe dl. Deşliu, fiindcă a construit comunismul până în anii ’70 şi după aceea, plictisit şi asudat de efort, s-a hotărât să-l demoleze, sau dacă predaţi, pe această cale, generaţiilor viitoare metoda folosirii degetului în răsfoirea dicţionarului online.
In plus, vreţi să-l mai deranjaţi şi pe dl. Dimisianu pentru a afla adevărul istoric, fără sutien. Deşi vă port o sinceră simpatie, de când vă tot citesc pe diverse bloguri(fie doar şi pentru faptul că sunteţi o doamnă în lumea dură a blogurilor stăpânite şi majoritar scrise de bărbaţi) nu sunt de acord. Pe domnul Dimisianu nu-l implicăm!
Ajunge că domnul Antonesei, simţindu-se nu ironizat (pentru gustul său de a amesteca în proză merele cu perele, de a face cocktail-uri greu de digerat din comic, tragic şi grotesc), ci direct „incriminat”, e în stare să se supere îngrozitor, dar îngrozitor şi iremediabil. Nu pe dumneavoastră, fireşte….
Probabil că n-o să-l auzim totuşi interpretând cu voce tare melodia de succes în cercurile literare româneşti „Suparat, suparat sunt Doamne numai, supărat…!” pentru că în meseria de bază a domniei sale nu are voie să se supere. Adică, chiar şi supărat fiind, n-are voie să fie.
Dar referitor la întrebarea dvs. mai mult retorică, aş îndrăzni şi eu să propun un răspuns în profund dezacord, nu pentru prima oară în istoria comentariilor observatorculturale, cu dl. St Paul. Generatiile viitoare nu trebuie puse în situaţia de a da cu banul. Ele trebuie să afle adevărul prezentat în „3D”şi foarte, foarte nepărtinitor. Au nevoie şi au tot dreptul la o relatare pur şi simplu obiectivă, la foartă multă informaţie brută despre indiferent ce perioadă istorică revolută, inclusiv despre cea comunistă, mai ales despre cea comunistă, apropiată zilelor noastre, noi având astfel datoria de a le facilita accesul la ea, cu ajutorul mijloacelor tehnice pe care omenirea nu degeaba le-a perfecţionat atâta. Este posibilă depozitarea şi conservarea oricărui tip de informaţie necomentată şi neinterpretată după interesele, gusturile şi simpatiile personale ale vreunui „istoric”. Despre scriitorii români, despre poetul Dan Deşliu trebuie spus totul aşa cum a fost, fără judecăţi cu valoare „morală”, fiindcă acestea, a posteriori, nu sunt valabile. Morala cere întotdeauna timpul prezent.
Mai mulţi purişti ai secolului XXI, organizaţi tot mai strâns în gărzi patrulânde pe internet şi prin jurnale, propun ca toţi cei care au sprijinit în fel şi chip regimul comunist aflat la putere din ’47 până în ’89, dacă n-au fost atât de inspiraţi să moară până acum, să se mărturisească, să îşi pună cenuşă în cap şi să bată mătănii în piaţa publică, fericind astfel întreaga naţiune, care stă trează şi doar atâta asteaptă pentru a se însănătoşi psihic, economic şi moral. Uneori chiar au succes cu demersurile lor şi am văzut mărturisiri, lacrimi, îngenunchieri…. Dar Veritas vos liberabit nu înseamnă să-i turnăm astăzi pe cei care au turnat ieri, ci să excludem şi să refuzăm această practică milenară din viaţa socială şi politică a românilor, să rupem cu tradiţia şi să ne concentrăm pe soluţii de supravieţuire fără compromisuri cu puterea. Dezicerile publice de comunism şi de practicile sale, inclusiv cea oficială, în numele întregii naţiuni, nu au nicio valoare atâta timp cât metodele murdare de lucru ale trecutului sunt încă folosite şi folositoare.
@) Daca_nu_nu
…dar te mai apuca si ezitarile si vrei sa stii de cite ori a cascat Cantemir cascind!
Si o precizare – eu nu ma uitam la titele mari, doar le reperam! Ca aplicam diviziunea sociala a muncii!
@) Daniel StPaul
Mulţumesc pentru link, Daniel. Am citit articolul şi am ajuns la următoarea concluzie (rapidă; poate cu timpul se va modifica):
E mai important faptul că s-a răzvrătit (spun eu); nu-l anulează pe cel al aderării de tinereţe, dar e mai important, pentru că răzvrătirea vine la maturitate. E un gest matur, în deplină cunoştinţă de cauză, spre deosebire de o aderare la o vârstă fragedă (18 ani, parcă).
Dar vorba d-tale, cine poate decide în această dilemă? Cât te poţi pune în pielea cuiva, să pătrunzi o epocă pe care n-ai trăit-o, s-o înţelegi şi, dacă poţi, s-o asimilezi (ca s-o poţi pricepe, s-o poţi analiza…). Mă tem că nu vor fi mulţi înzestraţi cu atâta răbdare. Bine-ar fi să greşesc. Dar, dacă am dreptate, opera lui Deşliu va fi sortită pieirii. El va rămâne, probabil, un poet dizident, dar pentru operă e nevoie de multe să fie salvată.
@) LA
Nuuu, nu mi s-a părut nimic deranjant în episodul cu GD, dimpotrivă!!! Doamne iartă-mă, era vară, era soare, era vacanţă, mare, plajă, femei pe-acolo, ce să deranjeze? Toată lumea ştie că, vara, la mare, femeile cu forme frumoase fac deliciul publicului scăldătoriu. Deci…
Nu mi s-a părut deloc incriminabil (dimpotrivă! – repet), ci mi s-a părut un pic exagerat să fie nevoie de acordul cuiva în relatarea unui astfel de episod (cum reieşea dintr-un comentariu de mai sus). Dacă şi asta mai e o problemă, apoi mai bine să ne lăsăm de meserie, că, vorba cui ştim, ajungem să chiar purcedem săpături pentru a afla de câte ori a căscat Dimitrie Cantemir până a scris „Istoria ieroglifică”…
@) Daca_nu_nu
Pentu explorarea lexicografica! E ciudat ca uneori tocmai filologii par sa uite pentru ce sint facute dictionarele!
Nu-mi dau seama din interventia ta, daca ti s-a parut deranjant pentru cineva episodul cu GD. Credeam ca am fost clar ca nu e vorba de nimic incriminabil acolo. De altfel, nici nu eram singurul operator de teren pus in slujba maretei cauze!
@Daca_nu_nu
Nu stiu cum ar putea generatiile venitoriului decide „ce este/ar trebui să fie mai important: faptul că Deşliu a pus umărul la făurirea comunismului sau faptul că s-a dezis de el?” Poate dind cu banul? Poate facind un efort (da, da…) si incercind sa inteleaga vremuri & fapte si din perspectiva acestora , nu doar a propriei generatii?
Exista un edificator instrument in ce priveste „cazul” Dan Desliu : „Convorbiri cu Dan Desliu” (ed. Eminescu, 1998), autor Daniel Nicolescu . Ceva mai expeditiv, a se vedea (Gabriel Dimisianu):
http://www.romlit.ro/cazul_dan_desliu
Spre mai buna asezare (cu onestitate) a „unor” pareri, poate nu strica sa reiau un citat preluat de la adresa de mai sus:
‘Cel mai aspru, cel mai neconcesiv pe sine se judecă, realizând în mediul nostru, în lumea noastră nu numai literară, o performantă unică. Fiindcă într-adevăr, cine a mai rostit la noi, revăzându-si trecutul, asemenea autoînvinuire cu valoare de testament moral: „Tinerii sau mai putin tinerii să nu-mi urmeze niciodată exemplul. Nu trebuie să accepti ceea ce simti că nu trebuie acceptat. Există lucruri pe care, oricât de mult te-ar costa, nu trebuie să le faci. Si există, dimpotrivă, lucruri pe care, oricât ai pierde, trebuie să le faci neapărat”. ‘
De ce am intrat eu în vorbă, deşi am tăcut până acum? Pentru că Dan Deşliu, dacă bine am înţeles, a făcut parte din generaţia care a pus comunismul pe roate la noi. Acum am şi eu o întrebare (poate-mi răspunde cineva):
Din perspectiva generaţiilor care vin, ce este/ar trebui să fie mai important: faptul că Deşliu a pus umărul la făurirea comunismului sau faptul că s-a dezis de el?
Ba, eu cred că ar trebui întrebat dl Dimisianu şi, dacă se poate, încă vreo doi-trei care-or fi fost la faţa locului: Erau, pe vremea aia turiste cu ţâţe mari, ori ba? Că azi… e foarte important adevărul istoric.
Cât despre noţiunea de „disident”, generaţia nouă se poate documenta şi poate afla că are străvechi rădăcini atât în latinescul „dissidentia”, care înseamnă „dezacord” / „opoziţie” între lucruri împregiur stătătoare, cât şi în verbul „dissideo”, care înseamnă „a fi în dezacord”, „a nu se înţelege”, „ a se revolta”, „a se deosebi”, „a diferi (de)”.
http://www.lexilogos.com/latin/gaffiot.php?p=543
Astăzi, termenul „disident” este folosit pentru a desemna o „persoană ale cărei păreri, opinii sunt diferite de ale majorităţii sau de ale grupului din care face parte”.
http://dexonline.ro/definitie/disident
Adevărul… Adevărul? Adevăru-i doar în we… (n). E, probabil, convenabil ca Next Generation să creadă că, atâta timp cât noi nu am fost disidenţi, atunci n-a fost nimeni!? Sau viceversa: dacă noi am fost, n-a mai fost nimeni? We are the champioooons…
@Dl. Liviu Antonesei
Fara indoiala, subtilitatea discursului antonesian este in ascensiune de fiecare data cand e vorba de rememorarea unor \”felii\” de trecut, farame de viata, ce se vor a fi imortalizate si indesate cu metoda intr-un plan de sistematizare a unei mitologii personale, cioburi de existenta ce pot fi admirate de curiosi si in culegerile de povestiri ale jurnalistului din foisor.
\”Productiunea\” ultima cu care ne incanta (si care este consumata de comentatori cu mici strigate guturale… de placere, fireste!) are, in ciuda dimensiunilor sale reduse, nu unul, ci doua \”puncte culminante\”, pe care imi permit sa le citez: 1.\”….Gabriel Dimisianu – pentru care inventariam şi îi semnalam rusoaicele cu „ţîţe mari“\”
2. \”Ciudat destin – în tinereţe, propagandist în versuri al regimului comunist, dublu laureat al Premiului de Stat, în anii optzeci, u-nul dintre cei mai puternici disidenţi anticomunişti! \”
Daca in privinta domnului Dimisianu nu avem cum afla in ce masura este de acord sau nu cu relatarea episodului, cu exactitatea inventarului, precum nu putem sti nici daca au existat eventuale aprecieri critice ale semnalarilor de cunoscator, despre posibiliatea catalogarii sale drept \”mare disident anticomunist\”, poetul Dan Desliu s-a pronuntat personal si chiar in scrisoarea, oarecum celebra, catre Ceausescu ( \”Eu nu mă consider un duşman sau un disident, ci doar un om care are idei şi păreri.\” )
N-ar fi mai onest, oare, sa tinem cont de vointa poetului si sa-l evocam doar ca pe un opozant al lui ceausescu, un dezamagit de aplicarea in practica a doctrinei marxiste si de forma pe care comunismul din Romania a luat-o dupa 1965….poate chiar dezamagit de indepartarea de modelul stalinisto-sovietic, pe care l-a cantat cu entuziasm in tinerete, dar care nu mai avea succes sub dictatura de coloratura nationalista?
Stiu ca se va spune ca doar \”rautatea\” mea proverbiala ma indeamna sa pun astfel de probleme si sa arunc cu piatra in apele linistite…dar…domnilor, alea iacta est….adevarul nu trebuie niciodata inecat la mal, ci cercetat si dezvelit cu grija, pentru cei care vor veni dupa noi
@) Daniel StPaul
Desliu este poate unul din cele mai exemple ca oamenii nu sint nici unidimensionali, nici liniari. Cred ca Gheorghe Campeanu are dreptate cind spune ca DD a avut o moarte pe masura vietii, ceea ce nu li se intimpla multora – ori din morvi de viata, ori din motiv de moarte. Nu l-am intilnit niciodata, insa ii stiu figura chinuita si vocea cumva din adincuri de la TV.
Nici eu nu prea stiu cum ar fi fost daca nu as fi vazut marea, asa ca ma voi stradui sa-l fac pe Vasile sa ajunga acolo!
@) Mihnea Moroianu
…o lista completa a marilor inotatori, nici a marilor sinucigasi pe calea apei, ci doar evocarea unui sejur marin, dar, iata, printtr-un fel de joc de biliard, o asemenea lista se alcatuieste prin contibutia mai multora. Nu stiu in ce fel, imi vine acum in minte cazul lui Jules Lecquier, care sta cumva la inceputul liniei unei anume filosofii a libertatii franceze, ilustrata de Jean Grenier si Camus. La 46 de ani, acesta a plecat inot in larg, de pe coasta bretona, si nu s-a mai intors nici astazi. Acum, vreo 35 de ani, traduceam Frunza de carpen, textul introductiv al scrierilor sale neterminate. Aveam cartea de la dl Mihai Sora – despre care, iarasi, stiu ca e un inotator excelent…
Recunosc ca nu mi-e usor sa spun cum mi-ar fi sa nu fi cunoscut marea (de la D-l Vasile Gogea cetire). La vremea cind Rimbaud nu prea o cunostea , poetul stihuia: „Elle est retrouvée./Quoi ? – L’Éternité./C’est la mer mêlée/Au soleil”. Dupa ce s-a apucat sa o brazdeze, s-a apucat si de negutsat pistoale si iatagane, lasind altora grija poesiei.
Pe Dan Desliu l-am vazut pe viu o singura data, in minitrenul (ori cum s-o fi numit IMS-ul cu remorci din statiunile litorale); i-am recunoscut mai intii vocea lenta , cea din niste emisiuni “televizive” si-apoi am vazut emitatorul, una dintre cele mai triste figuri de arlechin vreodata zarite de mine pina atunci. Dintr-o sumedenie de frati, am fost singurul, fiind mezinul, care n-am avut in manualul de romana Lazar de la Rusca ori Minerii din Maramures si, deci, nu prea aveam prejudecati. Daca nu ma insel, intr-un volumas BPT (mi-e teama ca era deja in inceput de dizgratie cind i-a aparut) am chiar dat de niste poeme erotice realmente placute. Pe la inceputul lui 89 cei de la RFE au dat in unda “Balada vremii de murit” (“Era o vreme de murit/ceva ce nu s-a pomenit…”) Auzind-o, nu se putea sa nu (te) identifici (cu) atmosfera desi, la drept vorbind, era ceva eliberator apasator (\”Heruvi ciuntiti de o aripa/sedeau la coada saptamini/pentr’un pachet de fulgi de ciori/Era o vreme – sa tot mori”) Am senzatia ca in 1992, pentru DD , vremea aceea din poezie reverbara inca viu in marea lui interioara si, prin cine stie ce decret, aceasta din urma si marea de la Neptun s-au contopit definitiv/ireversibil. Azi nu se mai sta la coada, fulgii de ciori ne vin prin email ori sms .
Un gest de testare a libertatii de “schimb cultural” prin anii ‘70 a fost sa cer unui birou de turism japonez din vest pliante cu Japonia. Culmea, libertatea a functionat! Am aflat, consultind trimiterile, ca in Japonia exista o Inland Sea. Noi avem probleme cu echivalarea exacta, nu putem zice decit ” mare interioara”, ceea ce e de o ambiguitate de-a dreptul saint-john perseana… ( Et c’est un chant de mer comme il n’en fut jamais chanté, et c’est la Mer en nous qui le chantera… Et c’est un songe en mer comme il n’en fut jamais songé, et c’est la Mer en nous qui le songera : La Mer, en nous tissée, jusqu’à ces ronceraies d’abîme, la Mer, en nous, tissant ses grandes heures de lumière et ses grandes pistes de ténèbres…) . Dupa ce-ai inteles cum e cu marea interioara, intelegi si ca, fara ea, vorba lui S-JP, sintem Amers/a-mer….Doar un pic si sintem amer-icani.
Mi-am pus ochelarii ca sa ma dumiresc daca Foisorul imbie la tinuta de in si palarie de panama… Nu-i vorba ca si un almanah estival poate fi legitim pretext, ba chiar, motiv, de folositoare zabava. Pina una, alta, s-a dat un ton rememorativ.
Nu stiu citi (si cum) au reactionat la titlul in sens “genetic”. Pe mine titlul m-a dus inapoi la vremea cind a rulat filmul facut dupa cartea lui Ekstrom si cind, cu o ceata de puberi, m-am catarat pe niste acoperisuri din preajma Gradinii de vara ca sa vedem scena/scenele pentru care accesul minorilor era interzis. Dezamagire, ori filmul a fost cenzurat la “sursa ”difuzarii nationale, ori operatorul, pe cont propriu, a aplicat metoda care in Cinema Paradiso ii era impusa lui Alfredo de catre parintelul local. M-am lamurit , mai tirziu, revazind filmul suedez la o virsta cind consumasem deja scena pe cale naturala…
Sa ne mai lase incompetentii si securistii din sanatate cu pretentiile lor de imbecili agramati!
E posibil ca intr-o oricat de sumară trecere in revistă a unor vestiţi amanţi ai mării să nu fie pomenit si numele acestui vlăstar al unei aristocratice familii austriece (tatăl – comandant de fregată in marina austro-ungară), stabilită printr-un capriciu al istoriei pe meleagurile noastre –
al rafinatului poet, dramaturg, eseist, pictor si compozitor, cu un stagiu de opt ani petrecuti in două reprize in inchisorile politice ale Romaniei comuniste, un excelent inotător, inecat in conditii misterioase langa Mallorca, la varsta de 82 de ani?
@) Gheorghe Campeanu
…pe Gheorghe Ursu, insa din multimea de informatii ajunse la mine despre el, este si aceasta, ca era un inotator redutabil. Am o slabiciune oricum pentu inotatori, pentu ca vara, la 2 Mai, gasesc foarte putini amatori sa ma insoteasca in larg, mai precis Luca Pitu, care a invatat tirziu sa inoate, cu Larrousse-ul, si Virgil Mazilescu, pe care il luam, din motivele stiute, numai dimineata… A, si mai era un declarat inginer, care mereu era pe linga noi si ne povestea despre calatoriile sale in strainatate, ceea ce ne facea sa-l banuim de altele… Dar, desi cam de virsta mea de acum, inota excelent.
@ Liviu Antonesei
Un alt pasionat al inotului, care s-a ciocnit cu violenta represiunii, dar care din nefericire, nu a avut parte de o moarte pe masura vietii: Gheorghe Ursu. Ce destine!
@) Gheorghe Campeanu
…acest remember. iar in ce-l priveste de DD, de buna seama ca vorba ta e potrivita, foarte potrivita, „o moarte pe masura vietii”.
@ Liviu Antonesei
Multam pentru amintiri si zugravirea acelui episod.
Credeam ca stiu destule despre Dan Desliu si disidenta lui. Ba chiar vad si acum imaginea lui plimbandu-se pe strazi in timpul copilariei si tineretii mele. Dar, precum zicala cu omul care cit traieste invata, habar nu aveam pina azi ca Desliu a murit inecandu-se la Neptun. Pentru cineva ca el, \”inotator\” de forta, poate a fost o moarte pe masura vietii?!
@) Inima Rea
…poate cu citiva ani mai inainte, prin clasa a V-a sau a VI-a, daca imi aduc bine aminte tot la Eforie Sud, ca acolo erau vilele taberei aceleai din apropierea marii. da, si eu faceam mereu baie noaptea, ba chiar mai fac si acum cind ajung la vreo mare. la cit de mult imi plac marile, tind sa cred ca tebuie sa fie ceva stramosi navigatori inaintea mea…
Marea a fost prima mea femeie. Intrasem la liceu şi-am fost răsplătit cu „o vacanţă la mare” (aşa se chema sejurul, atunci) la Eforie Sud. A fost dragoste la prima vedere. Eram pe plajă, Marea era liniştită, irizată, jucăuşă şi şoptitor-vorbăreaţă. Îmi tot susura ceva, simţeam că trebuia să înţeleg ce, aşa că stăteam la marginea ei doar cît să-mi mîngîie picioarele. Apoi, m-am încumetat să-i simt gustul dar i-am simţit răceala – în ciuda vremii însorite, apa era rece de-mi plîngeau oasele de dorul nisipului fierbinte. Tînăr şi-ncăpăţînat, nu ieşeam decît cînd mă podidea clănţănitul dinţilor. Mă-ngropam în nisip, mă vindecam de-nţepătura frigului din oase, cu sărutul fierbinte al soarelui – şi-o luam de la capăt, în speranţa că marea avea să fie mai prietenoasă. Nici vorbă – era calmă, albastră, îngheţată.
Într-o noapte de nesomn, am ieşit pe plajă cu o femeie căreia-i plăcea să-noate noaptea. Fiindcă ea s-a avîntat în mare, m-am aruncat şi eu, „bărbătreşte”. Era caldă, mă primea bucuroasă, doritoare, îmbietoare. Am iubit femeia aceea chiar pe plajă – nu ştiu cum s-a-ntîmplat, de unde-am avut curajul unei iniţiative la care n-aş fi visat, dar şi norocul unei acceptări de neînchipuit.
A doua zi, am fost peste măsură de trist, deja-mi plîngeam nevinovăţia: Cînd eram mai tînăr/ Şi la trup curat…
Priveam rece marea-n care pierdusem ceva fără a primi decît tristeţe-n schimb. Hotărîsem să rămîn pe mal, la soarele bărbăteşte-onest, neînşelător, neademenitor dar şi nevindecător.
M-a căutat Marea pe plajă, m-a luat de mînă – ca pe-un copil m-a luat, nu ca pe-un bărbat – şi m-a dus în larg, unde apa era caldă ca-n noaptea trecută. Acolo, m-am împăcat cu Marea, cu femeia, cu soarta bărbatului căruia norocul îi surîde cald numai noaptea, pe care mintea nu-l ajută să-nţeleagă de la bun început cum e de primit darul vieţii.
Abia întors acasă, dup o vreme de nedumerire, m-a lovit un dor năpraznic de prima mea femeie. Mulţi ani de-atunci, mă-ntorceam la Mare căutînd semnele că minunea se-ntîmplase. Era şi nu era aceeaşi Mare, cum fiecare femeie a fost şi n-a fost aceeaşi femeie. Pînă m-am dumirit că Marea nu e nestatornică, doar noi sîntem bieţi trecători. Dar mi-e dragă naivitatea de a fi fost gelos pe prima mea femeie.
@) Vasile Gogea
cede-ma, trebuie sa vezi marea! oricare, nu neaparat asta, dar s-o vezi cu ochii tai, macar de dragul lui Hemigway, ca sa nu mai vorbim de Nikos si altii… Te implor!
Frumoasa evocare. Imi aminteste, ca toate cele care aduc aminte de Mare, ca n-am fost inca deloc la Marea Neagra! De Neptun, nici nu poate fi vorba. Motivele au fost multe si diferite, in functie de diferitele etape din viata… Dar, \\\”vad\\\” mereu Marea prin ochii altora, sau la televizor, sau in filme… Am o memorie fara… iesire la mare! Doar cu prieteni care nu s-au mai intors niciodata de-acolo… Iar pentru munti, incep sa fiu prea batrin… Oricum, si verile au devenit prea scurte.
Da, frumoasa evocare!