Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
DIN FOIŞOR. Poeţii mei: Ion Zubaşcu. La plecare
- 23-06-2011
- Nr. 580
-
Liviu ANTONESEI
- Rubrici
- 7 Comentarii
Deşi indiscutabil un an al prozei, anul literar trecut n-a fost unul rău nici pentru poezie. Sigur, ne putem aminti vorba populară care spune că „românul e născut poet“, dar nu e doar asta. Un an în care, după mai bine de cincisprezece ani, Ion Mureşan revine la poezie cu un volum care ne-a tulburat pe toţi – ultima ispravă fiind Premiul pentru Poezie al USR – nu este chiar unul obişnuit. Nici un an care ne-a adus în faţa ochilor excelente volume de Mircea Dinescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ana Blandiana, Dinu Flămând, Anca Mizumschi, Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Robert Şerban, Radu Andriescu, Doina Ioanid, Nicolae Coande etc. Doar dacă aş reproduce „inventarul“ stabilit de revista aceasta pentru premiile pe care le acordă anual, aş epuiza spaţiul articolului! În acest context extrem de competitiv, a apărut Moarte de om. O poveste de viaţă (Limes, 2010) de Ion Zubaşcu, unanim apreciată de critică şi epuizată din librării. Am vrut să-mi mai procur cîteva exemplare pentru a le dărui unor prieteni, fără a-l deranja pe autorul în suferinţă, şi n-am mai găsit. În această primăvară, cu puţin înainte de a se „plictisi“ de noi şi de a pleca într-o […]
Privirea-mi (pe care, se pare, nu am crescut-o chiar cum trebuie ) imi sopoti, dupa ce aluneca pe unde nu s-ar fi cuvenit (din motive de higiena psihica) despre cum ca Locul asta ar fi unul de critica (literara); eu, ca scoleru inotsent, am crezut pina acum ca e vorba de un blind rasFoisor benign. Nu stiu daca trebuie sa-l (a)somez pe amfitrion ori doar sa-l rog frumos sa NE lamureasca, nu de alta, dar, daca-i vorba de critica literara, macar sa stim si NOI (cita scrobeala sa punem in vestmintele care ne imbraca in goliciune). NE, NOI, pluralul majestatii, of course.
Un improbabil tarm mi-a servit o master class ce, in mod straniu, leaga Foisorul de-acum doua saptamini (cel cu marea) de cel de acum; mi-a fost mai intii prilej sa fiu instruit in ce priveste “pictorul” marin Mario Benedetti (sentimental uruguayan al fiintei…). Cine pofteste, a se vedea El mar. Ca bonus, am aflat ca MB a murit dictind versuri: “Viata mi-a fost ca o farsa/Iar mestesugu-mi/ maiestria de a nu prea lasa sa se vada asta…” Bilant calm. Nu e insa norma. Daca pentru “fratiorul” candid(at la sfintenie) moartea e sursa de certitudini optimiste (Sorella morte dolorosa e bellissima/ Sorella morte che dal male ci liberi/ Surioara moarte ce larg descui portile vesniciei), si la IZ cel “de pe urma”, cu moartea-n suflet, ca si la atitia lirici cu experienta similara, Marele Oral cu ea este ceas cu umbra lunga al nelinistilor metafizice, strigat (do not go gentle in that good night/rage, rage against the dying of the light) ori apasata tusa sumbra (dunkle Angst des Todes). Sint expresii care, in lipsa unei defasurari metafizice de larga cuprindere pot, surprinzator si aproape interjectiv, sa “povesteasca inenarabilul, sa descrie indescriptibilul”. Ceea ce ar putea fi o definitie a poeziei.
Articolul, o combinatie de necrolog si elogiu, trece cu viteza luminii peste participarea lui Zubascu la Cenaclul Flacara, pomenind doar ca acesta, sub hipnoza muzei ”cantecului” ar fi parasit poezia pentru a se ”dedica” timp de sapte ani ”concertelor”. Mai mult, spune Antonesei, Zubascu s-a ”rupt” de numitul cenaclu. Tot atatea neadevaruri servite cu rea-credinta de prietenul poetului mort. In primul rand, Zubascu nu a parasit poezia pentru cantec, ci s-a format ca poet cantand la Cenaclul Flacara, lucru pe care l-a recunoscut el insusi in nenumarate randuri. Volumul de debut poetic a fost acceptat de editura si publicat inainte ca acesta sa se fi ”rupt” de Cenaclu, iar printre argumentele pasabilitatii autorului – inaintea altora mai putin norocosi, care ca si el bateau la portile editurilor – a stat si certificatul pozitiv de cenaclist Flacara. Apoi, la numitul cenaclu nu se facea doar ”concert” sau, altfel spus, ”concertarea” insemna acolo mai mult – adesea, mult mai mult – decat simplul cant. Nu e nevoie sa insist asupra acestui lucru. Dupa ce a plecat de la Cenaclu, in 1983 (cu mai putin de doi ani inainte desfintarii acestuia), a incercat sa acrediteze (mai ales dupa 1989) ideea ca a facut-o din ”dizidenta” fata de ”deriva” politica a acestuia. Ca si cum ”deriva” nu ar fi existat inca din momentul in care i s-a alaturat si ca si cum nu ar fi participat la ea, asa cum a putut el, cu frunza verde si cu omul padurii. Nationalismul paunescian si ceausist coincidea cu nationalismul fiului de legionar ucis bestial de securitatea pro-moscovita (antinationalista pana la anti-national). Din acelasi motiv, dupa 1989 a incercat sa-si dovedeasca buna purtare prin iesiri publice ”anti-legionare” (acreditand si faptul ca tatal sau nu ar fi fost de fapt legionar). O atitudine, de altfel, destul de raspandita la cei cu legionari in familie. Atat in perioada comunista, cat si dupa aceea.
Inregistrarile de la Cenaclu, multe nedate publicitatii, precum si jurnalistica sa din paginile revistei Flacara, atat inainte de asa-zisa ”ruptura”, cat si dupa aceea, arata fara chip de indoiala, sintonia in care se afla cu ideile directoare ale ideologiei cenacliste. De Adrian Paunescu, maestrul sau, nu s-a ”rupt” niciodata, purtandu-i aceeasi admiratie si recunoastinta pana la moarte.
De ce oare colegii si prietenii sai incearca sa mature sub pres acest trecut deocheat? Sa-si aiba poate si ei scheletele lor in dulap?
Ce ne vor mai dezvalui arhivele Securitatii, declarate deja de atatia dintre cei prinsi cu muscoiul drept un serial stiintifico-fantastic? Inclusiv de catre Zubascu in ultima sa carte. O fi avand si el vreo musca? Atunci intre ce (alte) coperti s-o fi pastrand?
O simpla curiozitate.
http://www.trilulilu.ro/AliaX/6d2c0d57508f86
Nu inteleg atacul la persoana (chiar daca autorul L.A. e dezavuat politic), cand articolul se vrea o simpla consemnare literara, in memoriam, a unui prieten de generatie!
@Domnului Cultui
Forjaţi, forjaţi….dar nu abandonaţi nici bisturiul, nici foarfeca sau dalta şi barosul!
Din cauza entuziasmului şi a faptului că se află spre mijlocul paragrafului, pariez că nu aţi observat următoarea frază:
« Lirismul provine dintr-o aglomerare presantă de epicităţi, de elemente extrem de concrete, uneori violent concrete, cumva în apropierea lui Stoiciu, deşi formulele ca atare ale celor doi poeţi sînt foarte diferite, elemente care, deodată, sfîrşesc în imagini de o perfectă şi uluitoare poeticitate sau în „concluzii“ asimilate unor vechi înţelepciuni. »
Dacă aţi “desţelenit-o” şi supus-o raţiunii, vă rog respectuos să-mi explicaţi şi mie, nu ce vrea să spună criticul, căci asta e evident, ci…. de ce spune aşa ceva.
În fapt, veţi vedea că domnul Liviu Antonesei nu e aşa uşor de \”influenţat\” (în bine) cum credeţi. Curtea sa de \”patrician\” foarte îngăduitor cu toată lumea, care îl laudă şi îl admiră, e mult mai numeroasă şi nu veţi izbuti să vă faceţi auzit şi crezut, oricât de obiectiv sau pertinent aţi comenta. Cu atât mai puţin dacă daţi cu parul în poartă…cum aţi început.
Din cauza pozitivismului său sălbatic, publicistul chiar crede că găsind şi spunând o vorbă bună despre, de-a valma, toţi poeţii sau scriitorii(că lasă-i săracii, că uite ce greu e să scrii, etc.), compunând aceste verrine(aperitiv sau desert la pahar!) laudative şi dând cu largheţe verdicte ce au darul să umfle de bucurie piepţii şi inimioarele sensibile ale celor luaţi pe după umeri şi comparaţi cu te miri ce universal nemuritor – crede, sigur că da, că este şi critic literar.
Dar asta nu e de mirare, câtă vreme critica literară în ansamblul său şi-a pierdut sensul vieţii şi ajunge să fie mai mult un fel de afacere rentabilă, prosperă în capitalismul(de la capitală !) literelor. A face o critică literară« politiquement correct » înseamnă a falsifica şi a sacrifica exact cărţile, posibila lor valoare sau posibila lor ratare cinstită, în numele toleranţei, egalităţii, umanismului, în numele prieteniei… des fois interesate.
Eficient în comentariul politic de gang, capabil să întrunească gusturile unui număr important de băşcălioşi mai puţin inteligenţi ca domnia sa, domnul Antonesei ar trebui să se retragă o vreme la mănăstire, să studieze în pace şi linişte mecanismele şi zonele sensibile ale povestirii şi, poate că da, în proză, într-o bună zi va da lovitura, concurând cu E.A. Poe, cu Borges, cu …I.A. Bassarabescu.
Nu, aici glumesc, Bassarabescu nu scrie atât de erotic, fantastic şi politic…
Citind textul la zi, impartasesc convingerea ca autorul, daca isi propune cu seriozitate, lasind in urma superficialitatea levanta si futilul biografic, poate deveni un redutabil critic de poezie. Nu e pentru prima oara (a mai avut un text despre Dan Giosu aproape impecabil si impresionant de profund). Comparati articolul de azi cu cel de saptamina trecuta. Nu, nu am nimic cu autorul, cum cu nepricepere s-a sugerat. Autorul este cel care se etaleaza. Cind se propune un flecar in trecere prin bufetul garii, nu poate fi socotit critic. Cit despre scutierii sariti ca proastele din baie cu prosoapele stindard (Inima Rea – minte amara, Pecican cel mic si gras, Gogea fara de mare), in mediocritatea lor gregara nu-i vor fi de folos autorului. In ultima instanta, efigia lui este forjata de noi.