Din nou Caragiale?

În pofida verdictului lovinescian potrivit căruia opera lui Caragiale se va perima, timpul urmînd s-o macine „încetul cu încetul“, ea este mai vie şi mai actuală ca niciodată. Au ajuns să se istoricizeze cîteva dintre interpretările ei critice, devenite clasice cu toată faconda lor intelectuală. Călinescu şi Steinhardt, pentru a-i numi numai pe ei dintre exegeţi, au dus eseul sclipitor în sfera bibliografiei obligatorii. Dar chiar şi contribuţiile lor sînt departe de a epuiza pluralitatea simbolică a unor texte ce au suscitat atîtea comentarii critice, din atîtea perspective de lectură. În plus, Caragiale a intrat şi în conştiinţa publicului larg, în reflexele noastre socio-culturale, netocite de la o epocă la alta. În epoca socialismului real, ca şi în cea a veselei democraţii postrevoluţionare, se rîde cu aceeaşi poftă alături de marele deconstructor al mentalului nostru colectiv. Indiferent, deci, de perioada istorică şi de regimul politic, avem un simbol literar a ceea ce depăşeşte, exemplar, epocile româneşti şi un simbol a ceea ce le traforează analitic. Primul fiind Eminescu, al doilea este Caragiale. Problema care se ridică în legătură cu interpretarea operei caragialiene este abordată frontal de Angelo Mitchievici, în Caragiale după Caragiale. Volumul (în care se regăsesc seriozitatea de aplicaţie […]