Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Din nou despre avangarda românească
- 22-01-2016
- Nr. 806
-
Michael FINKENTHAL
- Rubrici
- 6 Comentarii
Problemele avangardei româneşti trebuie abordate într-un mod serios, fără parti-pris-uri politice sau naţionaliste, în primul rînd. În general, mişcările de avangardă din spaţiul european pot fi definite în diverse feluri: ele pot fi considerate filozofii sau curente cultural-artistice sau interpretate ca teorii mai mult sau mai puţin explicite ale modernităţii tardive sau ale postmodernismului în feluritele sale întrupări. Fiecare definiţie va conduce la o interpretare a avangardei într-o cheie specifică ei. În România, se pare că, în afara cîtorva excepţii notabile, de multe ori generalizările şi clişeele înlocuiesc definiţiile şi self-consistenţa necesară elaborării unei „teorii“ şi, deci, a unei hermeneutici riguroase din punct de vedere intelectual. Într-un comentariu la un articol despre ocultarea avangardei româneşti în interbelic, publicat în luna august 2015 de doamna Tereza-Brândușa Palade, în Observator cultural, Dan Culcer scria: „Ne lăudam în Franța că România ar fi exportat avangardă prin transfer de avangardiști. Despre relația reală și importanța reală a acestei producții de adolescenți întîrziați cu literatura română, cred că ar fi util să discutăm în detaliu. Nu din zbor. Expresionismul nu trebuie confundat cu avangarda, nici Blaga cu Sașa Pană, cu Gheorghe Dinu sau chiar cu Tzara (un provocator fără talent care nu a fost încă […]
erată!
voi căuta, eventual într-o librărie virtuală, volumul adus în atenția noastră de Domnul Michael FINKENTHAL
(mulțumesc!)
Geo Bogza, de ce nu închizi gura ? de ce nu taci ? treci la colţ, în genunchi, pe coji de nuci ! ”
… eu, așteptînd cu interes continuarea dezbaterii în numărul viitor, încerc, asemeni celui care sculpta statui în lună, să învăț lectia -‘să nu mai urlu cînd îmi venea să urlu’
deocamdată, atît; mie mi s-a făcut dor de poezia de avantgardă (zilele acestea am gasit în librărie un volum cu poeții optzeciști, zilele următoare voi căuta cartea Domnului Michael FINKENTHAL)
Si pentru un semi-analfabet e clar ca intre productiunile lui Tzara si versurile lui Voronca sau Fundoianu (vezi chiar in O C excelentele traduceri ale maestrului Foartza) e o oarescare diferenta. Si chiar daca la etajul I la Centre Pompidou avangardei din Romania (in niciun caz „romaneasca”) i se acorda o intreaga sala, in tzara mai nimeni nu mai citeste azi productiunile gen Ghitza-Stefan Roll, Virgil Teodorescu sau chiar Geo Bogza.
Cititorul este Supremul Judecator si sentinta sa este inatacabila.
Domnul Michael FINKENTHAL îmi face onoarea de a mă cita mai sus cu o opinie despre opera lui Tristan Tzara, autor pe care îl calificam «provocator fără talent» și care merită să fie uitat. Acestei afirmații radicale, neargumentată de mine în cadrul respectiv, i se opune argumentul de autoritate : «Provocatorul fără talent a fost sărbătorit în Franţa, în 2015, printr-o expoziţie organizată la Strasbourg de către Serge Fauchereau, cel mai cunoscut specialist al avangardei franceze în secolul al XX-lea.» Ei și? Nu e desigur un argument în favoarea talentului lui Tristan Tzara ci doar un semn că inerțiile sunt … inerte și au viață lungă.
E normal ca un critic literar și teoretician ca Serge Fauchereau, care și-a dedicat viața acestei teme să dorească să o valorifice, valorizându-și opera. Așa cum, pe meleagurile noastre, o făcea Marin Mincu sau o face și a făcut-o Ion Pop. Am trecut și eu pe aici, publicând documente, descoperite de mine, cu și despre Ilarie Voronca sau încercând să public altele cu și despre Fundoianu, din arhivele Cahjers du Sud, încercare blocată de emigrarea mea. Textele recuperate de mine, ajutat de Mircea Zaciu și de lectorul român de la Marsilia, au apărut sau sunt în curs de apariție. Până la urmă le va fi publicat Ion Pop sau cineva din apropiații săi. Scriu oarecum în cunoștință de cauză, deci.
Ceea ce mă irită este dorința unora (de pildă, ICR sub egida lui H.R. Patapievici) de a se împăuna cu valorile sau pseudo-valorile altora.
Uitarea sau ignorarea comportamentului rușinos al unor «avangardiști» din România, de la Geo Bogza la Virgil Teodorescu, sub pretextul separării literaturii de politică, nu este admisibilă.
În vreme ce valorile ce ne aparțin întrutotul și nu au nici un alt front/lobby de susținere, sunt lăsate să cadă în uitare sau valorizarea lor este prost gestionată de instituțiile competente în propaganda culturală. Sunt mai puțin universale poemele lui Lucian Blaga decât elucubrațiile pseudo-poetice ale lui Tristan Tzara? Autorii avangardei din România erau scriitori de cafenea sau de «lăptărie». Tirajele broșurilor sau ale periodicelor «neregulate» trase în trei exemplare nu ieșeau din circuitele amicale. Doar comunismul și grija unor critici litareri specializați concomitent în realism-socialist și în avangardism, ca Ov. S. Crohmălniceanu, au putut crea atmosfera pentru editarea unora dintre «avangardiști» în tiraje de masă. Această literatură (uneori pseudo-literatură)‚ a fost recuperată mai devreme decât ar fi fost normal, în ordinea valorilor. Nu a tuturor. Fiindcă scriitorii importanți, ca Gellu Naum, de pildă, care se țineau departe de avantajele imediate ale colaboraționismului, erau tratați ca atare, ca dușmani, în vreme ce Bogza primea premiul de stat.
Se va observa că Dan Ciachir e etichetat ca naționalist, lucru care pare să fie ceva de rușine din perspectiva lui M. F., nu prea știu de ce. Ciachir nu ar avea dreptul să se mire, comentând cartea Terezei-Brândușa Palade, că dosarele editate de Stelian Tănase sunt ignorate, pe temeiul că este «naționalist», adică «tuberculos» — în termenii lui Ralea?
Nu se poate opera o despărțire netă a operei literare a acestor autori de politică, dacă nu pentru altceva, măcar pentru că acești autori au fost la un moment dat sau au vrut să fie și revoluționari în plan politic, au scris în acest sens iar unii au fost «revoluționari» realiști-socialiști, de fapt colaboraționiști ai sistemului colonial sovietic, în numele revoluției mondiale, a exportului de revoluție etc. Opera, gândirea lor politică și apartenența la grup să fie atât de etanșe reciproc? Dl M.F. ar trebui să știe și mai ales să recunoască că însăși activitatea sa publicistică probează contrariul.
Domnul Michael FINKENTHAL îmi face onoarea de a mă cita mai sus cu o opinie despre opera lui Tristan Tzara, autor pe care îl calificam «provocator fără talent» și care merită să fie uitat. Acestei afirmații radicale, neargumentată în cadrul respectiv, i se opune argumentul de autoritate : «Provocatorul fără talent a fost sărbătorit în Franţa, în 2015, printr-o expoziţie organizată la Strasbourg de către Serge Fauchereau, cel mai cunoscut specialist al avangardei franceze în secolul al XX-lea.» Ei și? Nu e desigur un argument în favoarea talentului lui Tristan Tzara ci doar un semn că inerțiile sunt … inerte și au viață lungă.
E normal ca un critic literar și teoretician ca Serge Fauchereau, care și-a dedicat viața acestei teme să dorească să o valorifice, valorizându-și opera. Așa cum, pe meleagurile noastre, o făcea Marin Mincu sau o face și a făcut-o Ion Pop. Am trecut și eu pe aici, publicând documente, descoperite de mine, cu și despre Ilarie Voronca sau încercând să public altele cu și despre Fundoianu, din arhivele Cahjers du Sud, încercare blocată de emigrarea mea. Textele recuperate de mine, ajutat de Mircea Zaciu și de lectorul român de la Marsilia, au apărut sau sunt în curs de apariție. Până la urmă le va fi publicat Ion Pop sau cineva din apropiații săi. Scriu oarecum în cunoștință de cauză, deci.
Ceea ce mă irită este dorința unora (de pildă, ICR sub egida lui H.R. Patapievici) de a se împăuna cu valorile sau pseudo-valorile altora.
Uitarea sau ignorarea comportamentului rușinos al unor «avangardiști» din România, de la Geo Bogza la Virgil Teodorescu, sub pretextul separării literaturii de politică, nu este admisibilă.
În vreme ce valorile ce ne aparțin întrutotul și nu au nici un alt front/lobby de susținere, sunt lăsate să cadă în uitare sau valorizarea lor este prost gestionată de instituțiile competente în propaganda culturală. Sunt mai puțin universale poemele lui Lucian Blaga decât elucubrațiile pseudo-poetice ale lui Tristan Tzara? Autorii avangardei din România erau scriitori de cafenea sau de «lăptărie». Tirajele broșurilor sau ale periodicelor «neregulate» trase în trei exemplare nu ieșeau din circuitele amicale. Doar comunismul și grija unor critici litareri specializați concomitent în realism-socialist și în avangardism, ca Ov. S. Crohmălniceanu au putut crea atmosfera pentru editarea unora dintre «avangardiști» în tiraje de masă. Această literatură (uneori pseudo-literatură‚ a fost recuperată mai devreme decât ar fi fost normal, în ordinea valorilor. Nu a tuturor. Fiindcă scriitorii importanți, ca Gelu Naum, de pildă, care se țineau departe de avantajele imediate ale colaboraționismului erau tratați ca atare, ca dușmani, în vreme ce Bogza primea premiul de stat.
Se va observa că Dan Ciachir e etichetat ca naționalist, lucru care pare să fie ceva de rușine din perspectiva lui M. F., nu prea știu de ce. Ciachir nu ar avea dreptul să se mire, comentând cartea Terezei-Brândușa Palade, că dosarele editate de Stelian Tănase sunt ignorate, pe temeiul că este «naționalist», adică «tuberculos» — în termenii lui Ralea?
Nu se poate opera o despărțire netă a operei literare a acestor autori de politică, dacă nu pentru altceva, măcar pentru că acești autori au fost la un moment dat sau au vrut să fie și revoluționari în plan politic, au scris în acest sens iar unii au fost «revoluționari» realiști-socialiști, de fapt colaboraționiști ai sistemului colonial sovietic, în numele revoluției mondiale, a exportului de revoluție etc. Opera, gândirea lor politică și apartenența la grup să fie atât de etanșe reciproc? Dl M.F. ar trebui să știe și mai ales să recunoască că însăși activitatea sa publicistică probează contrariul.
La împlinirea unui secol de la manifestul dadaist, putem avea perspectiva și detașarea necesare evaluării celui mai notabil fenomen artistic al acestor ultime zece decade, avangardismul. Acest fenomen plurivalent și polisemic marchează cultural crizele conjugate ale modernității, fiind expresia simbolică a limitatei autonomii a esteticului. Într-un fel, se poate interpreta postmodernismul drept o firească oficializare a avangardelor și a experimentelor de tot felul din veacul tocmai încheiat. Ficționalizarea realității și disiparea coerenței interioare sunt semne ale acestui mental artistic nevrotic-novator, oscilând compulsiv între amnezia indusă și tragicul/absurdul istoriei.