Din nou despre Judith Mészáros

După Îngeriada (1993), Judith Mészáros publică, doar un an mai tîrziu, We all live in a yellow submarine (Editura Euphorion, 1994). O aventură textualistă, dominată de schemele imersiunii, care evocă abolirea scriptorului în propriul său text, şi de imaginea navei, care, asemenea edificiului, e o figurare a produsului scriptural, propune autoarea şi în acest volum. Aici, „vehiculul textual“ satisface perfect dezideratul de a fi (cum spunea Barthes) un „cifru al îngrădirii“, constituie o „casă superlativă“, întrucît e „iremediabil închisă“ (ca şi textul, imposibil de abolit, deoarece – aşa cum se va arăta în continuare – e supus unei necesităţi încă şi mai stringente decît cea a realului), iar aventura imersiunii marchează trecerea într-un spaţiu bidimensional, care a fost „redus“, pierzîndu-şi dimensiunea profunzimii. El e asociat acum cu reprezentările strălucirii, ale fosforescenţei, avînd aerul unui miraj, disimulîndu-şi, sub irizări şi reverberaţii, deficitul de existenţă: „La 45 grade 50 secunde latitudine nordică/ submarinul cel galben plutea în gelatina uşoară, iar noi/ cu plămînii strîns lipiţi de hubloul de oţel respiram sacadat/ – palmele gura uitate atîrnau de pereţi – doar ochiul ros de staniol mai zîmbea/ ha! Strîgeţi-vă şuruburile fermoarele plasma ATERIZARE FORŢATĂ!/ capul tras la rindea se bălăngăne scurt unghia luminează“. […]