Din nou despre Judith Mészáros
- 11-11-2016
- Nr. 848
-
Octavian SOVIANY
- 2 Comentarii
După Îngeriada (1993), Judith Mészáros publică, doar un an mai tîrziu, We all live in a yellow submarine (Editura Euphorion, 1994). O aventură textualistă, dominată de schemele imersiunii, care evocă abolirea scriptorului în propriul său text, şi de imaginea navei, care, asemenea edificiului, e o figurare a produsului scriptural, propune autoarea şi în acest volum. Aici, „vehiculul textual“ satisface perfect dezideratul de a fi (cum spunea Barthes) un „cifru al îngrădirii“, constituie o „casă superlativă“, întrucît e „iremediabil închisă“ (ca şi textul, imposibil de abolit, deoarece – aşa cum se va arăta în continuare – e supus unei necesităţi încă şi mai stringente decît cea a realului), iar aventura imersiunii marchează trecerea într-un spaţiu bidimensional, care a fost „redus“, pierzîndu-şi dimensiunea profunzimii. El e asociat acum cu reprezentările strălucirii, ale fosforescenţei, avînd aerul unui miraj, disimulîndu-şi, sub irizări şi reverberaţii, deficitul de existenţă: „La 45 grade 50 secunde latitudine nordică/ submarinul cel galben plutea în gelatina uşoară, iar noi/ cu plămînii strîns lipiţi de hubloul de oţel respiram sacadat/ – palmele gura uitate atîrnau de pereţi – doar ochiul ros de staniol mai zîmbea/ ha! Strîgeţi-vă şuruburile fermoarele plasma ATERIZARE FORŢATĂ!/ capul tras la rindea se bălăngăne scurt unghia luminează“. […]
După cum era de presupus, OC a realizat un diptic din mai vechiul excurs al lui Octavian Soviany pe tărîmul liricii mészárosiene (preluare în două părţi din Cinci decenii de experimentalism, 2012); notabila diferenţă fiind o “actualizare” –parcă simt o boare borgesiană în ea…- în cele şapte rînduri finale de mai sus . Cum se pare că e greu de găsit imaginea copertei volumului examinat, pun aici un link spre ea, aşa cum apare într-o lectură A Doinei Ioanid pe youtube :
( https://youtu.be/aJH6s8i5BeY?t=166).
Mi se pare uşor deranjant să văd îndreptate spre versurile meritorii ale Judithei Mészáros luminile unor gongorisme prelinse din Barthes. Dacă tot e să batem hobby horses textualişti, limbajul aplicat şi ceva mai accesibil al unui Riffaterre privitor la dinamica semiotico-semantică în poezie (a se vedea o “master class” în “L’illusion référentielle”, 1982) ar servi mai temeinic şi obiectul analizei şi publicul cititor mai larg/mai puţin dus la şcoală. Oricum, poezia e parcă şi altceva decît această dinamică, iar perspectiva lui Riffaterre nu e , nici ea, invulnerabilă căci, precum în muzică, şi în poezie, dacă referenţialitatea e ”iluzorie” , autoreferenţialitatea e o quasicertitudine. Şi-apoi, să fie un păcat mortal să apelezi la impresionisme bine crescute ? la asocieri care “se cer”? Exemple, mai sus, din belşug: şarpele te plimbă cu toiagul lui Esculap ori cu hermeticul caduceu tot aşa cum îţi deschide Cartea facerii ori te duce la Ebauche d’un serpent, îţi poate revela dubla postulare paradoxală, de leac şi de otravă, a pharmakonului. Deliciul lecturii va fi suferind cînd acolo unde nu ştie dreapta ce face sinistra (adică nu ştiu mîinile ce fac picioarele), cind acolo unde mişună sabotori, saboţi şi sună sirene, s-ar putea detecta un diafan iz politic? etc. Cum li se zice prin scoale, junilor: poate încercăm some brain/feeling storming…
Şi, ca outsider, o umilă părere: dacă e să fie un capăt al poeziei (că toate au un capăt, doar Wurst-ul are două…) e (pentru) că s-a ajuns la capătul simţirii şi al conştiinţei .
Notă: am făcut o căutare pe net: Judith Mészáros, Salonta şi am dat de o persoană cu numele de Judith Mészáros în calitate de pârât într-un litigiu (surpriză, anul 2012) cu spitalul local…
,,Tragicul lecției textualisteˮ, așa cum adecvat se exprimă Domnul Octavian Soviany este, de fapt, tragicul implicit al poeticului, un mod de a fi care fluidizează granițele arbitrare dintre viață și literatură, filosofie și artă, real și imaginar. Când nu mai este tragică, poezia devine proză, mai mult sau mai puțin ideologizată…