„Cînd apar prin Piață Stegarul Dac sau ăștia cu Grădina Maicii Domnului, e clar că s-a terminat protestul ― ne putem duce acasă“. Am ajuns la această concluzie împreună cu mai mulți colegi alături de care, din 2012 încoace, am tot observat ce se întîmplă la manifestațiile de stradă din București. Stegarul Dac are un aspect hirsut, poartă suman și cioareci, și flutură un steag de dimensiuni apreciabile. În cîteva rînduri a apărut la televiziune, e limpede că îi place atenția, iar cameramanii au toate motivele să‑l caute. Despre cei cu Grădina Maicii Domnului nu pot să spun decît că i-am găsit, de prea multe ori, alături de tineri (și mai puțin tineri) de pe ale căror tricouri se ițește figura lui Corneliu Zelea Codreanu.
Un Stegar Dac mai mititel și-a făcut apariția și spre sfîrșitul manifestației de duminica trecută din Piața Victoriei (lumea a trecut nițel și pe la sediul central al PSD): fără aplombul aceluia, omul a condus un „Deșteaptă-te, române!“ întrerupt brusc și transformat pe nesimțite în „România, trezește-te“! A mai stat nițel de vorbă cu puțina lume rămasă în fața Guvernului, a zîmbit și-a plecat acasă pe o trotinetă (s-a întîmplat prea repede totul, ca să îl pot fotografia, va trebui să mă credeți pe cuvînt).
Protestul de duminică, 12 noiembrie, fusese precedat de o manifestație organizată în miercurea în care guvernul a adoptat Ordonanța prin care schimbă Codul Fiscal și de un marș către Parlament, în duminica de 5 noiembrie (circa 20.000 de oameni au luat parte atunci la miting). După modelul deja împămîntenit, manifestații asemănătoare au avut loc în orașele mari, dar și în diaspora. Schimbarea fundamentală, după cum au observat mulți, e caracterul apăsat politic al acestor adunări publice: pe 5 noiembrie, au fost de față nu puține figuri ale opoziției. O săptămînă mai tîrziu, poate de teamă să nu fie filmați de Jandarmerie scandînd la sediul din bulevardul Kiseleff al PSD, politicienii nu mai erau de găsit.
Noul Cod Fiscal, incluzînd un experiment pe care doar Republica Chile sub Augusto Pinochet l-a mai pus în practică (transferul contribuțiilor sociale în seama angajaților), ar fi trebuit să fie tema principală a celui mai recent protest: în lipsa unor critici formulate clar și competent ― ele există, un document făcut public recent de sindicatul Cartel Alfa e o lectură dătătoare de frisoane ―, lumea s-a descurcat cum a putut. Am întîlnit, adică, pensionari preocupați de soarta Pilonului II de pensii, cele administrate privat: în ciuda promisiunilor guvernamentale că totul va fi bine, oamenii se tem pentru viitorul copiilor lor. Am întîlnit și-o tînără cu simțul umorului, care roagă puterea actuală să nu-i mai mărească atîta salariul, pentru că are impresia că n‑o să mai rămînă decît cu bonurile de masă. Mălin Bot, fost angajat al României libere și protagonist al unui incident public în care a fost implicat și liderul PSD, Liviu Dragnea, s-a numărat printre animatorii manifestației.
Dar scopul protestului s-a pierdut relativ repede într-o cacofonie de „Cuib de hoți și de mafioți!“, „Demisia!“ și deja consacrata „DNA să vină să vă ia“. Cîțiva pensionari aveau o altă problemă, insuficient explicată, în opinia mea („PSD, capră la UDMR!”), în vreme ce un tînăr care susținea c-ar fi seropozitiv și victimă a mai multor abuzuri mi-a povestit că vrea să ajungă la „Acces Direct“, să-l ajute și pe el cineva. În fine, chiar în fața unui sediu PSD strașnic păzit de Jandarmerie și decorat cu suluri de hîrtie igienică, vreo cîțiva bărbați cu accent bănățean discutau despre nevoia unei „revoluții pașnice“.
Mizînd, foarte probabil, pe dezgustul și pe oboseala manifestanților (parțial confirmate de ceea ce s-a întîmplat în stradă), Liviu Dragnea le transmisese acestora, cu doar cîteva ore înainte, că partidul său n-ar face decît să-și pună în practică programul cu care a convins vreo „cîteva milioane“ de cetățeni să‑l voteze ― e de așteptat, dacă mă întrebați pe mine, ca atît Codul Fiscal, cît și legile justiției să treacă pe repede-nainte. Și, după cum am aflat în Marțea Neagră cea faimoasă deja, schimbări în folosul demnitarilor în exercițiu se pot face pînă în ultimele momente. Însă lipsa de reprezentare politică a unei porțiuni importante a alegătorilor și criza de încredere în instituțiile Statului rămîn: dacă un Guvern teoretic de stînga (dar mai degrabă populist-conservator) adoptă un Cod Fiscal foarte la dreapta, ce-ar putea face, mai tîrziu, dreapta propriu-zisă?
Aceasta e întrebarea căreia vor trebui să-i răspundă sindicatele proaspăt retrezite la viață și acei politicieni care pretind că ar ști cum să pună capăt degringoladei din prezent. Strada nu poate decît să semnalizeze că există (o sumedenie de) nemulțumiri ― canalizarea acestei energii, însă, presupune un efort consistent și o muncă onestă și de-adevăratelea. Le-aș aminti celor care se iluzionează că „Abrogați și-apoi plecați!“ e o variantă posibilă că actualei puteri i-a luat vreo trei ani ca s-o mute din loc pe precedenta. Să le lăsăm domnului Tăriceanu și figurilor din planul secund al coaliției de guvernămînt fantasmagoriile cu „statul paralel“ (observînd totuși că rostesc astfel de enormități, deși s-au aflat mai tot timpul în posturi-cheie) și să ne concentrăm asupra unui Stat care măcar își propune să funcționeze pentru toți: și pentru tînăra preocupată să nu rămînă doar cu bonurile de masă, și pentru pensionara îngrijorată din pricina veniturilor copiilor săi. În caz contrar, mi-e că peste vreun an-doi o să constatăm că s-au umplut piețele publice de Stegari Daci cu gîndul la o Românie „ca soarele sfînt de pe cer“.