Dincolo de frontiere. Opere

E aproape incredibil ce senzaţie de unitate degajă, luat în întregul său, scrisul lui Sorin Stoica. Nu numai în povestiri şi în romane, ceea ce e la urma urmelor firesc, dar chiar şi în notele aşa-zicînd de atelier, există o cadenţă comună. Articolele destinate presei centrale sau locale, lucrările de absolvire, corespondenţa electronică, rapoartele de activitate, comentariile microbiste, toate poartă o marcă imposibil de confundat. Le caracterizează dezinvoltura, o dezinvoltură practicată însă cu program teoretic. La vîrsta cînd în general prozatorii îşi caută o tonalitate personală (asta în cazul fericit în care şi-au descoperit vocaţia), Sorin Stoica era deja pe deplin format. Lipsit, cu alte cuvinte, de ezitări conceptuale sau stilistice. Critica avea s-o constate încă de la debut, pentru ca apoi, cu fiecare nouă carte, s-o reafirme energic. De altfel, pînă şi în ceea ce priveşte receptarea se poate vorbi despre o anume unitate. Despre Sorin Stoica s-au pronunţat, entuziast, toţi tinerii cronicari ai momentului, oameni cu opţiuni adeseori extrem de diferite. Consensul lor spontan trebuie înţeles mai presus de eventuala solidaritate de generaţie. (Dovadă stă dosarul de presă, în paginile căruia figurează şi Radu Cosaşu, şi Dan C. Mihăilescu, şi, mai de curînd, Nicolae Manolescu). Apăruse, pur şi […]