Dincolo de oglinda

Fidelitatea fata de practica literaturii, o ocupatie de altfel extrem de neprofitabila in anul de gratie 2000, se naste in definitiv si din secreta admiratie fata de reperele asigurind, prin simpla lor prezenta, lipsita de orice grandilocventa, un echilibru capabil de a neutraliza, adesea printr-o voluta ironica, indoielile provocate de realul mediocru. Invocarea acestor repere apartine unei strategii a reconfortarii interioare, in masura a identifica in traiectul lor o coerenta exemplara. Poate tocmai pentru ca nu devenise niciodata un clasic in acel sens depreciativ si mortificant pe care contemporanii par sa il atribuie progresiv termenului, Costache Olareanu ajunsese sa ilustreze, in cel mai inalt grad, o onorabilitate intelectuala pe care picarescul propriei existente o facea sa se alieze cu o vocatie a subversiunii, ferindu-l de tentatia locului comun. Doar aparent paradoxal, aceasta pasiune pentru demontarea cliseului se grefeaza pe un clasicism al educatiei pe care generatiile de dupa 1948 l-au pierdut si, o data cu el, nostalgia unei rigori pe care doar contactul nemediat cu umanismul pare sa il fecundeze. Insurgenta postmoderna se nutrea dintr-o calofilie drapata in mantia ludicului – niciodata sedus de imediatul celebritatii (citi dintre contemporanii sai au acceptat sa treaca proba initiatica a unui debut tardiv?), […]