Noul cîştigător al Premiului Nobel pentru Literatură este britanicul japonez Kazuo Ishiguro. Nu era printre favoriți, se afla, nu pentru prima dată, printre outsideri – acea listă scurtă, unii eterni candidați, alții care vin și sar peste rînd, listă care adună nume importante ale lumii literare internaționale. Din care se selectează, doar uneori, cîștigătorii mult rîvnitului premiu. Nimic nu s-a schimbat în suta de ani de premiere. Dincolo de criteriile bine stabilite din start, dincoace de opțiunile năzuroase ale comisiilor care s-au tot succedat. Ca și cele ale candidaților. Camus a luat, Malraux sau Céline, nu mai puțin merituoși, nu. Nume grele nu ajung să fie premiate, altele mai puțin importante reușesc. Chiar dacă istoria ulterioară a lumii le va ignora. Tolstoi și Proust vor rămîne, Dario Fo, nu. Așa a fost, așa este, așa va fi și în viitor. Singurul criteriu care funcționează la comisia care acordă premiile Nobel este lipsa de criterii. Ca la noi, în România. Nu înseamnă că un bun meseriaș-prozator, precum japonezul Kazuo Ishiguro, care știe să se joace în multe registre stilistice, nu merita premiul. Născut în 1954, la Nagasaki, Kazuo Ishiguro ajunge, la doar șase ani, în 1960, în Marea Britanie. Studii umaniste, carieră cuminte. Debutează ca prozator, în 1982, cu romanul Amintirea palidă a munților, urmat de un alt roman, Un artist al lumii trecătoare, ambele traduse și în limba română, la Polirom. Decorații franceze și britanice de rang înalt, plus un Booker Prize, tot tacîmul, glorie asigurată înainte de Nobel. În 2015 vine cu acest roman-poveste-fairy tale, cum vrem să-i spunem, basm pentru cei mari și mijlocii, doar titlul, Uriașul îngropat (Editura Polirom 2015, traducerea din limba engleză de Vali Florescu), adresîndu-se copiilor. Textul este destul de complicat-alambicat pentru cei care citesc doar Amintirile din copilărie ale inegalabilului Ion Creangă, Marry Poppins sau R. Dahl. O lume din altă lume, cu căpcăuni, zîne, dragoni, balauri, tot tacîmul și fantasmele ce se pot iți în jurul unor cavaleri ai Mesei Rotunde, într-o Anglie și Scoție măcinate de războaie, molime și toate relele. Doi senior citizens, ca să nu spunem bătrîni, cu nume de poveste, Axl și Beatrice, pleacă în căutarea unui fiu dispărut de lîngă ei. Și de aici un fel de road story – drumurile făcute de romani sînt deja în paragină –, cu varia pățanii și misterioase întîmplări. Un japonez care scrie despre vechi mistere medievale anglo-saxone, precum bucuria unei belgiene, pripășită prin Oltenia de azi, care face ciocolată ca la mama acasă.
O poveste nu mai puțin fascinantă găsim și în Zeii tangoului (Editura Nemira, 2017, traducere din limba engleză de Carla Georgescu) al unei scriitoare născute în Uruguay, dar care a trăit mai mult prin Anglia, Elveția și Statele Unite. Aflăm, de pe una dintre manșetele cărții, că a lucrat un deceniu în organizații ce militau pentru drepturile femeilor. Cînd în lista de mulțumiri apare și una adresată Comisiei Fulbright, „pentru primirea făcută soției mele și, prin urmare, întregii familii“, parcă se limpezesc și cîteva dintre liniile directoare ale cărții. Care nu este o minunată traiectorie prin timp și spațiu, doar a unui simplu dans născut în locantele din Buenos Aires, pe vremea cînd Borges făcea parte, și el, din peisajul marelui oraș sud-american, ci și nașterea unei națiuni. Povestea unei fete plecate din Alazzano, Italia, să-și facă o familie alături de un consătean, Dante, ucis pînă la sosirea Ledei, pe data de 4 februarie 1913, la Buenos Aires, devine, precum Radiografia pampei a lui Martínez Estrada, radiografia unui dans și a unei pasiuni. Păcat că vastul eseu-povestire-studiu cultural sau ce-o fi al lui Martínez Estrada nu s-a mai retipărit la noi, găsindu-se doar în ediția din BPT, pe hîrtie de ziar și în exemplare deja mîncate de timp prin anticariate. Voi reciti negreșit cele două cărți în pandant, acum, dacă vreau să pricep mai bine ce e și cu tangoul, cu Argentina și cu viața lăuntrică a femeilor. Nu știu dacă personajul, tot atît de complex precum tangoul, partener de roman al eroinei – extraordinar! – Leda Mazzoni a avut și un model real. Oricum însă nu ar avea importanță. Carolina de Robertis reușește să parcurgă un drum complicat prin viața unei femei. Un adevărat tur de forță. Epic, psihologic, senzual-erotic, urmărind pas cu pas devenirea unei femei, prin toate răsucirile propriului destin. Logodnicul din Italia, ucis într‑un incident sindical la Buenos Aires – tensiunile sociale și proiecția vieții politice sînt discret strecurate pe parcursul romanului. În care Leda Mazzoni, singură-singurică la Buenos Aires, este obligată să supraviețuiască. Cu o veche vioară a bunicului, care o va ajuta să iasă din anonimatul vieții de simplă muncitoare la o fabrică de țigarete. Să descopere lumea din preajmă și să se descopere. Ca o foarte bună muziciană, dar și ca femeie obligată să cînte în travesti, pentru că așa erau cutumele ipocrite ale societății catolice italo-argentiniene, și tînără văduvă pe deasupra, să se ascundă. În ea însăși, în muzică, în propriile, nu foarte ortodoxe, pasiuni. Și totul fără scene șocante, discret, în pași mici, șerpuind, pătimaș, nu mai puțin pătimaș, ca un tango care se naște și crește alături de viața Ledei. O carte neașteptat – de ce oare spun așa ceva? – de bine compusă, cu o narațiune care crește, se diversifică, revine, se concentrează, se centrează pe viața Ledei. Ce este mai interesant, emoționant, viața unei femei sau istoria, nașterea și creșterea unei muzici/dans care nu moare, chiar dacă azi pare îmbătrînit. Ieșit din contingent. Oare? Tangoul romanului Carolinei De Robertis merită citit. Dansat. Chiar și în gînd. Un-doi, trei, un doi, un-doi, trei.
Improvizez acum plecînd de la un roman al unei scriitoare americane, de care doar auzisem, dar nu-i citisem pînă azi nici un volum. Mereu va fi așa, unii scriitori devin mai cunoscuți/populari sau încununați cu premii Nobel, alții nu. Nu ar trebui să fie cu supărare. De multe ori este. În cazul de față, nu. Este vorba despre Marilynne Robinson (n.1943, Sandpoint, Idaho), care semnează un roman cu un titlu aparent neatrăgător, apărut în 2008, Acasă (Editura Litera, 2017, traducerea din limba engleză de Irina-Marina Borțoi), care a fost încununat rapid de un Premiu Orange, în 2009, și a fost finalist la National Book Award, în 2008. Sînt premii extrem de importante pe piața editorială americană. Ce avem în fața ochilor: pe copertă, o femeie îmbrăcată elegant – frumos materialul și croiala e perfectă – privește pe fereastră. Ar vrea să plece sau așteaptă pe cineva? Cum la masa pusă tacămurile nu sînt atinse, devine limpede că urmează să vină cineva. Și acel cineva este un frate, cu un nume – Jack Boughton – predestinat pentru băutură, cine nu știe de faimosul whisky american Jack Daniels? –, ce participă, copil fiind, la o mediocră și anostă viață de familie, fără mari orizonturi – mai precis, nici unul! –, cu tribulațiile existențiale inerente. Cu un tată, părinte de familie, dar și reverend pios – sîntem în epoca în care copiii le vorbesc părinților cu deferență și politețe –, cu seri lungi și plictisitoare. Ca și zilele de muncă, cu bîrfele și nimicurile cotidiene care fac istoria mică să devină mare. Sigur că, pentru cititorii de azi, avem o Americă desuetă, un fel de lume-unde-nu-se întîmplă-nimic, chiar dacă pe dedesubt viața colcăie și-și face de cap. În fel și chip. Ca în Dickens, ca în Faulkner, viață de provincie,ca în Cheever și Raymond Carver, mai aproape de noi, cu nu mai puțină intensitate. Scriitura e curată, în dulcele stil clasic de odinioară, cu toate că Mary Robinson e doar cu un an mai tînără decît Gabriela Adameșteanu, care a scris mult mai antrenant Dimineața pierdută. Vica Delcă, în Statele Unite, e mult mai ponderată și în ce face, și în felul în care vorbește. Avem un Dăruiește-ți o zi de vacanță românesc, cu personaje de pe la noi, așa cum în acest Acasă sînt personaje americane. Personajele nu pot fi oricum și de oriunde. Narațiunea curge lin și fără mari poticneli, întîmplările sînt fel de fel, fără să fie spectaculoase. Cu morți și răniți, cu cine știe ce crime sau violuri. Se poate scrie și așa. Fără limbaj colorat sau licențios. Și, după douăzeci de ani – fără să avem și partea cu Cei trei muschetari aferenți, bărbați adevărați, care ne impresionau tare pe noi cînd eram mici: toți copiii voiau să fie D’Artagnan, Porthos era cam gras, Athos, bătrîn și înțelept, Aramis, un tăcut bun la de toate etc., dacă încerc să-mi aduc aminte –, vine acasă Jack, fiul plecat, apar și nevasta lui Jack, Glory, care-l vorbește de bine pe Jack, și băiatul lui Jack, Robert, un bărbătuș și el, și toată lumea e fericită la Galaad, și romanul se încheie, cumva previzibil, cu ideea că „Dumnezeu e minunat“. Punct. Păi cum să nu fie. Mai ales că și pe la noi s-a prăznuit Sf. Parascheva și ne-am bulucit cu toții la Mitropolia de la Iași, să aprindem și noi o lumînare rugîndu-ne. Să fie bine, sănătate și bucurii pentru toată lumea. În viață ca în romane, ce mai. Nu știu cîte mii de exemplare s-au vîndut din acest Acasă al lui Marilyne Robinson, dar în aceste cîteva zile tihnite de început de toamnă, ar merita să ostenim pentru o lectură care ne-ar face să adormim cu zîmbetul pe buze și fără să avem coșmaruri, ca după cine știe ce thriller sau horror, de te ții cu mîinile de scaun, pînă ce vine copila ta și te întreabă: „Mami, nu vrei un ceai de gălbenele?“.
O carte cu un personaj feminin la fel de bine conturat găsim și în mărturiile unei doamne americance, care, în loc să joace poker și să bea lichioruri într-o vilă selectă, ajunge să bată lumea și devine spioană. Și taman la Moscova, în cea mai zburătăcită perioadă a istoriei ei. Într-o Rusie care se sovietiza rapid și devenea URSS. Fără prea multă școală, dar cunoscînd bine lumea mondenă europeană, după moartea unui soț în 1915, tribulații financiare perdante, i-a venit dorul de ducă. Toate s-au schimbat în viața ei. Jurnalistă fără să știe să bată la mașină, dar și lucrînd pentru Divizia de Informații Militare. Simplu și complicat. Nu știm ce informații le‑a livrat autorităților americane, dar a rămas după ea o lungă mărturie-confesiune. Despre Marguerite Harrison (n.1870, Baltimore – d. 1967, Baltimore) este vorba în cartea de față, un volum de mărturii Dispărută în Moscova. Povestea unei spioane americane în anii ʼ20 (Editura Corint, 2017, ediție și introducere de William Benton Whitesenhunt, prefață de Alina Pavelescu, traducere de Alina Popescu). Lumea rusească ce devine sovietică. Pasajul rus – inclusiv două arestări și două detenții, una de zece luni de închisoare, nu multă, dar suficientă cît să devii alt om – al unei americance devine sursa unei complexe și stratificate narațiuni. Găsim de toate. Oameni politici de rang înalt, de la Lenin și Troțki pînă la Cicerin, Djerzinski, Radek și Alexandra Kollontai, dar și simpli cetățeni se perindă prin fața ochilor noștri. La Moscova, la Saratov, pe unde mai ajunge. Dolarul e tare, cu banii se descurcă, îi poate ajuta și ea pe unii, pe alții, din puținul ei. O frescă de epocă, nu prea veselă, dar extrem de agitată. Pentru o femeie curioasă și pusă pe descoperit lumea. Generali, activiști, femei obișnuite, patriarhul Tihon, carnavaluri și comploturi, stă de vorbă cu țărani, cu intelectuali, femei – Clara Zetkin, cunoscuta militantă socialistă, galeria de portrete e mare. Jurnalistă neliniștită prinsă în vîltorile Revoluției Ruse. Foametea, abuzurile, corupția generalizată se întrepătrund cu frica și teroarea de zi cu zi. Nu exagerează nimic. Încearcă să fie corectă în aprecieri. Era rău. Urma să fie și mai și pe vremea lui Stalin. O mărturie directă a lumii sovietice prin privirea atentă și mereu în alertă a unei americance cu un acut spirit de observație. Mereu mă las impresionată de nescriitorii care povestesc uneori mai bine decît scriitorii. Cine să mai stea azi să-i deosebească, în condițiile în care toată ziua scriem te miri ce. Pe tablete sau telefoane mobile. De pritocit. Aștept să văd care va fi primul blogger care va lua Premiul Nobel. Pentru literatură.