Dincolo şi dincoace de Europa

Trăim într-o lume globalizată. Teoretic, trăim în Europa, dar practic sîntem interconectaţi la tot ceea se întîmplă în lume. Iar un vers al lui Geo Dumitrescu – „Doar veşti rele mai aştept“ – este mereu de actualitate. Un grav accident rutier consumat în Maramureş este perceput în toată dimensiunea lui, cu morţi şi răniţi, în toată România. Aşa cum un atentat terorist produs la Paris, Bruxelles sau Lahore, în Pakistan – unde au fost ucişi 75 de creştini şi o biserică a fost făcută harcea-parcea de militanţii islamişti dezlănţuiţi, fără ca Active Watch să se indigneze, precum în cazul celor două tinere musulmane agresate, cu totul nejustificat altminteri, pe Calea Moşilor din Bucureşti – poate ajunge la cunoştinţa întregului mapamond. Cu indiferenţa sau solidaritatea de rigoare. Numărul nenorocirilor care străbat lumea a crescut într-un mod ce depăşeşte orice fel de previziune statistică. Aşa cum tot ceea ce se întîmplă în această lume multipolară şi plurietnică atrage mereu atenţia. Ce ştim noi unii despre alţii, ce ştim noi despre civilizaţiile şi culturile care sînt în afara Europei şi a modului nostru de viaţă, dincolo de informaţiile sumare, incomplete, deseori precare? Au apărut cîteva cărţi – sînt mult mai multe, pot spune pentru cei interesaţi – care ne oferă explicaţii detaliate, date concrete şi analize dintre cele mai pertinente despre ceea ce se întîmplă în Afganistan, Siria şi Irak. Ţări care nu sînt din lumea noastră europeană, dar care, direct sau indirect, au afectat relaţiile dintre statele UE şi au schimbat destule în percepţia noastră asupra viitorului Europei. Nu sînt specialistă în problemele orientale, dar cărţile pe care le-am citit cu aviditate – să nu spun cu gura căscată – şi pe care le recomand şi altora m-au făcut să pricep că nu prea înţelegem mai nimic din modul altora de a fi şi de a trăi.

 

Pierre-Jean Luizard este director de cercetare la Centre National de la Recherche Scientifique, expert în problemele Orientului Mijlociu. Specialist şi istoric al islamului contemporan, a călătorit mult prin Egipt, Irak, Liban şi prin celelalte state limitrofe Arabiei Saudite, publicînd articole în cotidiene de prestigiu şi de mare tiraj  precum Le Monde sau Libération. Publică mai multe volume dedicate situaţiei politice şi conflictelor religioase din Irak. Pentru Capcana Daesh. Statul Islamic sau întoarcerea Istoriei (Editura Polirom, 2016, traducere din franceză de Nicolae Constan­tinescu) primeşte Prix Brienne du livre géopolitique în 2015. Ar putea fi un bun manual de îndrumare pentru comentatorii şi analiştii noştri politici, în general guralivi, dar prea puţin avizaţi în aceste subiecte delicate. Aşa m-am lămurit şi eu ce e cu acest Stat Islamic (Daesh este un acronim al expresiei arabe Dawla islamiyya  fi al-‘Irak wa ash Sham, adică Statul Islamic din Irak şi Levant) care provoacă atîtea dureri de cap nu doar liderilor politici, ci şi nouă, oamenilor de rînd din Europa. Ni se oferă toate explicaţiile necesare ca să pricepem ce s-a întîmplat. Povestea  a plecat de la conflictul dintre suniţii şi şiiţii din Irak, ca apoi să se extindă şi în Siria. Violenţe, masacre, dintr-un simplu grup de djihadişti se naşte un pseudostat. O construcţie cu autorităţi tribale regionale care se pliază pe cerinţele liderilor religioşi. Speculînd situaţia creată de ocupaţia americană din Irak, dar şi adversităţile ce mocneau după geneza artificială a statelor arabe din anii ’20, ele dau peste cap tot Orientul Mijlociu. Autorul se întoarce în trecut şi ne explică, cu calm şi răbdare, cum au evoluat lucrurile. Irakul, un stat contra societăţii sale, spune autorul şi merge la rădăcina conflictului dintre suniţi şi şiiţi. Despre Statul sirian şi liderul său autoritar, Bashar al Assad, sînt date explicaţii pe înţelesul tuturor. Nu sînt neglijaţi nici ceilalţi actanţi din regiune, de la Iordania la Arabia Saudită şi la Turcia lui Erdogan. Neputinţa statelor occidentale de a suprima Statul Islamic este, de asemenea, pusă între relaţiile şi interesele divergente ale SUA, UE şi Rusiei, aşa cum nu sînt neglijate nici aspectele ce privesc propaganda şi tehnicile sofisticate de comunicare utilizate de militanţii Statului Islamic. Primăverile arabe au fost un eşec, aşa cum viitorul din Orientul Mijlociu nu va mai semăna cu cel din ultima sută de ani. „Un război lansat fără perspective politice nu este oare pierdut dinainte? Aceasta este capcana pe care Statul Islamic le-o întinde democraţiilor occidentale, pentru care reprezintă, cu siguranţă, un pericol mortal. Lecţiile Istoriei trebuie să ne folosească şi în lupta împotriva lui“, scrie, în încheierea volumului Pierre-Jean Luizard, în 28 decembrie 2014. Sîntem deja în 2016 şi putem adăuga tot ce s-a mai întîmplat, fără prea multe alte comentarii.

 

Jenny Nordberg nu este o militantă feministă. Este o ziaristă americană. Scrie reportaje de investigaţie pentru The New York Times, care-i aduc un Premiu Pulitzer pentru reportaje naţionale în 2005. În 2010 i se atribuie Premiul „Robert F. Kennedy“ pentru Excelenţă în Jurnalism, pentru un documentar despre femeile afgane. În 2014 îi apare această carte, Fetele ascunse din Kabul. O apărare secretă împotriva discriminării femeilor în Afganistan (Editura Meteor Publishing, 2016, traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu), pe care am perceput-o ca pe o formă de solidaritate cu toate şi cu toţi nefericiţii lumii. Viaţa de zi cu zi într-o astfel de ţară pare o poveste stranie pentru noi, cei care ne facem impresii şi ne lăsăm seduşi doar de imagini TV. La Kabul nu există numai soldaţi şi mitraliere. Există familii, bărbaţi, femei şi copii, viaţă cotidiană ca peste tot în lume. Jenny Nordberg pune accentul pe un obicei local, ascuns opiniei publice internaţionale. Anume că, într-o societate profund ancorată în vechile cutume tribale – culoarea roşie în veşmîntul femeilor este considerată provocatoare şi este pedepsită exemplar etc. –, doar băieţii au o şansă în viaţă. În timp ce fetele/femeile sînt supuse tuturor abuzurilor şi nedreptăţilor posibile. Tema principală a cărţii este axată pe acele fete care sînt obligate de familiile lor să se declare băieţi pînă la pubertate. Pare absurd, dar este o realitate. Ca apoi să redevină fete. Minciună asumată, ipocrizie. Există poveşti concrete, dramatice, în carte. Să-şi asume această falsă identitate de sex şi la maturitate. Toate acestea au o legătură directă cu prejudecăţile societăţii afgane, unde femeile sînt considerate – şi prin intermediul unor cutume locale islamice, trebuie spus apăsat – indivizi de rang secund. Un băiat este un noroc pentru familie, o fată, o nenorocire. Iar familiile care nu au băieţi sînt supuse oprobriului public. Cele fără copii, nu mai spun. Că ne place sau nu, ăsta e adevărul devoalat de o jurnalistă care a trăit printre personajele sale. Un roman nonfiction, am putea spune, cu multe elemente ce depăşesc cu mult tot ceea ce putem noi ficţionaliza.

 

Rodric Braithwaite semnează masivul volum, de peste 500 de pagini, URSS în Afga­nistan.1979-1989 (Editura Corint, 2015, traducere din engleză de Gabriel Stoian, prefaţă, documentată şi utilă, de istoricul militar Petre Otu), care ne oferă nu doar povestea unui sîngeros conflict militar, dar şi o indirectă istorie a Afganistanului. Considerat o „Elveţie a Asiei“  de către René Dollot, ambasadorul Franţei la Kabul în anii ’30 – aflăm, printre altele, de la Petre Otu –, interesele divergente ale Rusiei şi Marii Britanii  aduc mereu Afganistanul în teatrul unor conflicte. Externe, dar şi interne, nu puţine fiind extrem de sîngeroase, aşa cum au fost cele care au condus la invadarea ţării de către militarii sovietici. Încercările de modernizare şi de dezvoltare economică, dar şi transferul unor principii ale egalităţii între sexe – aspect analizat şi de Jenny Nordberg – s-au lovit de rezistenţa dură a societăţii tribale afgane. Aşa a început un război sîngeros, în care s-au implicat mai ales americanii, război care a dus, pînă la urmă, la retragerea din Afganistan a trupelor sovietice. Dacă Jenny Nordberg s-a ocupat în mod special de sărmanele femei afgane, istoricul britanic – cu studii de limba rusă la Cambridge, fost diplomat la Djakarta, Varşovia, Roma, Bruxelles şi Washington, ajuns şi ambasador la Moscova (1988-1992) şi apoi consilier al lui John Major şi al Deutsche Bank – se ocupă de toate nenorocirile pe care au fost în stare să le facă bărbaţii. Sînt nenumărate poveşti concrete, nu doar despre un război dur şi sîngeros, între sovietici şi mujahedinii afgani. Un conflict între două civilizaţii. Ateismul sovietic, cu tot ce incumbă el, şi islamismul virulent şi radical al afganilor. Ciocnirea civilizaţiilor nu este doar o temă de comentat la modul teoretic, ea a avut loc şi are loc în continuare, oricît am vrea să o negăm. Retragerea sovieticilor din Afganistan a fost momentul resuscitării luptelor intestine între diferitele componente ale societăţii afgane. Că sînt ei pash­tuni, uzbeci sau tadjici. O ţară răvăşită de războaie a ajuns să fie gazda unor grupări teroriste, cum a fost Al Qaeda lui Bin  Laden. Cartea lui Jenny Nordberg umanizează o lume care pentru noi e abstractă. Cartea lui Rodric Braithwaite oferă o macroperspectivă istorică a unei ţări şi societăţi care, şi azi, rămîne în actualitatea internaţională. Ce se va întîmpla după 2018, cînd şi trupele americane se vor retrage, nu-mi pot imagina.

 

Dar ne spun direct şi extrem de avizat Ian Buruma şi Avishai Margalit în eseul lor politic cu incitantul titlu Occidentalismul. Războiul împotriva Occidentului. O scurtă istorie a urii faţă de Vest (Editura Humanitas, 2016, traducere din engleză  de Anca Bărbulescu). Primul este istoric şi eseist, cu studii de literatură chineză în Olanda şi de cinematografie japoneză la Universitatea Nihon din Tokio, predă jurnalism şi drepturile omului la Bard College (unde predă şi Norman Manea), cel de-al doilea este licenţiat al Universităţii Ebraice din Ierusalim şi visiting  professor pe te miri unde (Harvard, Oxford, Berlin, Frankfurt), ceea ce nu e chiar rău, ci de invidiat. Am adus aceste detalii biografice tocmai pentru a puncta aspectele legate de tema cărţii. De ce au adversarii Vestului, pe care îl consideră plin de păcatele lumii, o astfel de opinie? De ce ne privim, Vestul şi Estul, cu duşmănie şi prejudecăţi, după ce epoca marilor imperii şi a colonialismului a trecut? Cei doi autori aduc în discuţie clişeele, prejudecăţile, intoleranţa şi reaua-credinţă care conduc nu doar la idei false sau fistichii, ci duc direct, astăzi, la violenţă, intoleranţă şi crime. Raporturile dinte Vest şi Est s-au schimbat – şi ceea ce părea tolerabil în Orientalismul regretatului profesor de la Columbia University, Edward Saïd,  a devenit intolerabil –, iar mecanismele prin care Occidentul diaboliza lumea din Orientul Mijlociu nu au fost cu totul anulate. O altă formă de ciocnire a civilizaţiilor, dincolo de aspectele politice, religioase, economice, antropologice, în primul rînd. De confruntare a ideilor, acolo unde ele pot coexista. Referinţele din carte sînt de primă mînă şi convingătoare, logica demonstraţiei – impecabilă. Asta în măsura în care pot avea loc un dialog sau chiar o polemică. Altfel, este limpede că orice mollah dintr-o moschee din Teheran, Londra sau Amsterdam nu ar putea accepta, cu Coranul în mînă, demonstraţia şi explicaţiile celor doi scholars de înaltă probitate intelectuală. Şi totuşi. Şi totuşi, vom fi obligaţi să trăim împreună. Laolaltă. Vestul cu Estul, Sudul cu Nordul. Dincolo şi dincoace de Europa.