Dinu Flămând, poet, jurnalist, traducător, împlinește pe 24 iunie 70 de ani. Este născut la Susenii Bîrgăului, în județul Bistrița-Năsăud. Este traducătorul român al lui Fernando Pessoa, susținînd seria de autor consacrată autorului portughez de către Editura Humanitas Fiction (a primit, în 2016, un Premiu de Traducere la Gala Observator cultural). S-a impus ca jurnalist la Departamentul românesc de la Radio France Internationale. Este absolvent al Facultăţii de Litere de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. A urmat facultatea în perioada cînd s-a lansat revista Echinox, una dintre cele mai bune reviste culturale ale vremii. În 2016, i-au apărut, în Mexic, volumele Frigul intermediar și Umbre și faleze, prezentate la Tîrgul Internațional de Carte de la Guadalajara. Reproducem cîteva rînduri dintr-un interviu acordat de Dinu Flămând revistei Observator cultural, în iunie 2009.
„Amatorii de psihologie şi de psihologie identitară găsesc la Fernando Pessoa un limbaj pe care nimeni nu-l oferă. Poţi să citeşti Freud sau alte repere celebre, dar nu vei găsi nicăieri acest ton uman care îţi vorbeşte ţie, direct. Citindu-l pe Pessoa, ai sentimentul că eşti foarte inteligent şi totul este foarte simplu, dacă vrei să faci o călătorie spre tine. E o călătorie spre identitate, prin Fernando Pessoa, prin această multitudine de identităţi; probabil că e mai bine să ştii că eşti multiplu şi divers decît o personalitate de nezdruncinat şi de neşters. Sîntem nişte identităţi în evoluţie, care se definesc şi apoi se abandonează permanent. Pessoa a folosit diverse heteronime, cărora le-a creat biografii distincte.“
„Faţă de politic, ca practică a manevrelor, eu cred că sîntem obligaţi să arătăm dispreţ. Cred că scriitorul este obligat să fie un revoltat pînă la sfîrşitul vieţii sale. Să nu se lase imbrigadat – este un termen franţuzesc –, să nu devină un căprar într-o turmă. Eu mă uit, fără să înţeleg nimic, cu cîtă veselie s-au înscris atîţia scriitori în noile partide sau cum fac propagandă unor partide. Atîţia ani am rezistat, sub comunism, să nu ne înregimentăm, iar acum ajungem prea apropiaţi, prea legaţi de unele partide.“
„Eu fac parte dintr-o generaţie care se simţea oarecum obligată să facă şi muncă de traducere. Nu se putea să te gîndeşti doar la propria operă. Noi, generaţia de la Echinox, de la sfîrşitul anilor ’60, am apărut într-un pustiu, a trebuit să învăţăm limbi străine ca să citim cărţile interzise, cărţile ascunse, cărţile care ni se dădeau pe furiş pentru 24 de ore. Asta ne-a obligat să ne deschidem spre restul lumii. Eu asta am făcut toată viaţa: am tradus mari poeţi. Continui să fac acest lucru, mai am cinci-şase poeţi pe care vreau să-i traduc în limba română. Aşa cum şi alţii ne traduc pe noi.“
„António Lobo Antunes mă onorează cu prietenia lui de peste 20 de ani. A fost o întîmplare că ne-am cunoscut. L-am cunoscut într-un moment important, cînd îmi puneam întrebarea dacă cineva ne poate descoperi pe noi, ca scriitori români, în Occident? El mi-a citit cîteva poezii, mi-a spus ce i-a placut ce nu i-a plăcut. Dar a fost impresionat că a găsit o anume sensibilitate care seamănă puţin cu a lor, a portughezilor. Antonió Lobo Antunes mi-a propus să fiu bursier Gulbenchian, Fundaţia Gulbenchian este una dintre cele mai mari fundaţii portugheze.“
„Copiii au o perioadă, pînă pe la 14 ani, se numeşte experienţă eidetică, în care lumea imaginară nu este incompatibilă cu lumea fizică, se întrepătrund. Or, în zona în care mă născusem eu, într-un sat tradiţional, Susenii Bîrgăului, eşti în prejma noţiunilor esenţiale viaţă-moarte, pe care le abordezi din perspectiva trăirilor, nu din perspectivă filozofică. Viaţa şi moartea sînt primele teme şi în filozofie. Fără să fac apologia semănătoristă, am sentimentul că ne uităm cam de sus la această experienţă rurală a satului tradiţional. Acest dialog cu morţii, acest dialog cu lumea de dincolo face parte din viaţa comunităţilor rurale din Transilvania, cel puţin de pe vremea tinereţii mele.“
„Lucram la revista Amfiteatru, am fost responsabil de număr cînd au apărut poeziile Anei Blandiana, cele citite şi reluate în fiecare seară la Europa liberă. Toţi am fost mutaţi disciplinar, trebuia spart acel grup de conspiratori. Eu n-am ajuns la Viaţa satelor, m-a salvat Dan Hăulică, m-a luat în redacţie la Secolul 20. S-a discutat cu redactorul-şef, cu Stelian Moţiu. Partidul n-ar fi intrat în panică dacă Europa liberă n-ar fi reluat poeziile. Neculai Constantin Munteanu, la emisiunea Actualitatea românească, a început programul, în cîteva seri, cu poeziile publicate în Amfiteatru de Ana Blandiana. Şi poeziile au început să fie transcrise şi răspîndite, circulau. Am vorbit cu Blandiana, probabil că şi ea a fost puţin surprinsă de amploarea iscată. Eu eram foarte fericit, vedeam ce putere dobîndea poezia. Ce putere ascunsă, ce dinamită conţine poezia!“
„Mineriadele au fost şi un moment care a şubrezit o carieră politică. Petre Roman era în Franţa, nu ştia că operatori francezi filmaseră năvala şi atrocităţile minerilor, aproape în direct – francezii de la TF1 aveau o antenă, în gradină la Ambasada Franţei, şi au filmat şi au difuzat tot ce s-a întîmplat. A doua zi, Petre Roman era invitat de Canale 5, el nu văzuse imaginile, şi i s-a pus întrebarea: «Ce părere aveţi de ce s-a întîmplat la Bucureşti?». Iar el încerca să minimalizeze, că nu s-a întîmplat nimic, că sînt exagerări. Or, imaginile difuzate cu o seară înainte fuseseră oribile. Dintr-o dată s-a răspîndit această idee: România – o ţară violentă, o ţară a confuziei extraordinare, a tuturor manipulărilor posibile; devenea, din nou, «o gaură neagră». În 1990, îmi era foarte greu să înţeleg ce se întîmplă în România. Eram derutat şi scîrbit. Pur şi simplu, nu scriam, traversam o depresie prelungită. Nu mai credeam în literatură, tocmai acel ceva ce-mi fusese motorul existenţei mele, acel drag de ficţiune şi de imaginaţie. Mi se părea că e o violenţă în istorie pe care literatura n-o poate capta. Mi se părea că literatura este un lux al inconştientului, o floare călcată de bocancii istoriei. După 1990, mă întorceam împotriva mea, cel care, în comunism, se refugiase în literatură.“
MULŢI ANI, FRUMOŞI şi ARMONIOŞI!