Reușita romanului Disco Titanic, care a acumulat într-un interval restrîns cronici foarte favorabile, are antecedente solide, fie și numai dacă amintim romanul precedent, excelentul Noapte bună, copii!, dramă a tinereții și a viselor spulberate, desfășurată pe teritoriul simbolic al unei frontiere imposibil de suspendat. Multe dintre referințele și nucleele semnificative pentru spațiul ficțional construit de Gheo în romanul precedent se regăsesc în Disco Titanic, fără ca cele două cărți să se învecineze însă mai mult decît prin cîteva puncte de interes, semnificative însă. Ce le leagă, așadar, este aceeași delicatețe atentă cu care Radu Pavel Gheo recuperează (și manevrează) concentratele de inocență, idealism și optimism care dau profilul unei vîrste îngropate sub avalanșa unor experiențe violente și radicale. Mai au în comun ponderea pe care soundtrackul îl ocupă în poveștile despre neîmpliniri și aștepări, ca și referințele la o întreagă paraphernalia contraculturală, împărtășită de mințile nonconformiste din provincia comunistă, (preponderent) bănățeană. Pentru a rămîne însă la Disco Titanic, aici muzica – și îndeosebi cea sîrbească, care se aculta în Timișoara anilor ’80 – este unul dintre cele mai performante relee de transmisie ale unor stări altfel cenzurabile ori greu de tradus: povara normelor, fantasmele libertății, sentimentul că propria individualitate ar putea să găsească un spațiu în care să crească nemutilată, dublată de spaima că nu va fi așa. Nu în ultimul rînd, și Noapte bună, copii!, și Disco Titanic împart culorile unei lumi care, în ciuda nenumăratelor lipsuri, își găsea propriile repere, își identifica și își apropria, printr-o rețea ce presupunea eforturi și riscuri, o pletoră de consumabile culturale, construind abil și febril o rețea de referințe prețioase, care dau acum profilul unei culturi alternative foarte clar individualizate.
Prin prospețimea redării și prin efectul de așteptare încordată pe care îl imprimă la lectură, dintr-un anume punct de vedere, Disco Titanic pare un șantier arheologic deschis, care aduce la suprafață, cu încetinitorul, semnele unei lumi dispărute: o lume contorsionată și violentă, în care inocența întîlnește brutalitatea, un mediu izolat, care a internalizat suspiciunea, un teritoriu existențial permanent umbrit de spectrul amenințărilor, al (auto)cenzurii și al corecțiilor, dar, cu toate astea, radiind vitalitate. Acest teritoriu care e decopertat cu încetinitorul, într-un ritm reglat în așa fel încît să hrănească așteptarea și să pregătească plonjonul cititorului în trecut, este acela al adolescenței în comunism, într-un timp al privațiunilor, dar și al dorințelor inflamate, al entuziasmelor contagioase, dar și al erorilor cu consecințe ultime. Tot acest spectru de stări, adesea extrem contrastante, este experimentat de Vlad Jivan, cel în jurul căruia se precipită, strat după strat, evenimentele recuperate în Disco Titanic.
Vlad intră în scenă ca un bărbat realizat, patronul unei edituri cu profit bine rotunjit din Timișoara, căsătorit cu femeia de care s-a îndrăgostit în facultate, părintele unui băiat mai degrabă retras și camaradul bonom, pasionat de baschet, devotat vechilor prieteni și berilor ritualice. În umbra acestui Vlad se acumulează, însă, alte cîteva ipostaze, destabilizatoare și îndeajuns de ambiguizante încît să dea complexitate și greutate personajului, al cărui trecut păstrează chiar și pentru el zone albe, imposibil de cunoscut cu adevărat. Una dintre aceste ipostaze este Vlad care, în timpul unei vacanțe cu părinții, în Split – splendid oraș croat, din fosta Iugoslavie, construit pe ruinele palatului lui Dioclețian –, trăiește într-o bulă de libertate nesperată, raportat la griul Timișoarei comuniste. Avalanșa de întîlniri și trăiri transformatoare de care are parte în acea excursie îl aruncă într-un context tulbure însă, și adolescentul Vlad ajunge părtaș la un act de violență extremă, care îl va urmări toată viața. Realitatea îi va servi mereu alte cărți lui Vlad, căci probitatea și integritatea pe care mereu va încerca să le conserve îi vor fi încontinuu subminate de fel de fel întîlniri și decizii, toate aparent inevitabile. Parcursul tuturor acestor aproximări labirintice, prin care personajul central încerca să-și regleze statutul și să-l pună în acord cu principiile pe care credea că le are, dă contururile unei narațiuni trepidante, care curge neabătută, acumulînd detalii și referințe care au puterea de a reda o lume, cu toate convulsiile și discontinuitățile ei constitutive. Efectul de real, în proza lui Gheo, este o gemă la care foarte mulți prozatori visează, una care intră în formula pe care acest prozator a elaborat-o scriind neabătut, recrutînd personaje care intrigă și scrutînd realitatea în tot ce are mai contrastant. Unde încape entuziasm adolescentin hrănit cu pop și mode din Vest, pătrunse în Banat pe filieră sîrbească, încape și descriere corozivă a unor crime din războiul din Iugoslavia. Unde se dansează, se și agonizează, atunci cînd mintea e parazitată de gîndul că a ucis sau, la fel de rău, că o paște inevitabilitatea unei morți violente. Acolo unde adolescenții rîd, mîngîiați de soare și de răgazul unei vacanțe nesperate, va izbucni, mai devreme sau mai tîrziu, coșmarul care pune totul sub semnul întrebării. Inclusiv fericirea din trecut, realitatea ei. Și toate astea se întîmplă firesc, limbajul nu e forțat, proza nu capătă o clipă efectul de artificial, interesul pentru linia pe care o imprimă poveștii se păstrează încordat, iar direcțiile după care se deplasează narațiunea, fie că vorbim despre coordonate reale sau despre transformări interioare, rămîn veridice, mereu captivante.
Balansul între solaritate și oroare, despre care aminteam mai sus, suficient de bine dramatizat pentru a evita contrastele ieftine și efectele derivate din stridențe, insuflă romanului doza de indeterminare și asigură un spațiu pentru speculație și reflecție care continuă să radieze, după lectură. Singura mea rezervă e legată de armonia ansamblului, mai concret de un oarecare dezechilibru între partea bănățeană a acțiunii și virajul către aripa „iugoslavă“ a cărții, care ajunge să domine, de la un punct în colo, narațiunea. Dacă înainte de reîntoarcerea lui Vlad în Split, alături de soția lui, Emilia, centrul de greutate era dat de dilema morală a acestuia, provocată de complicitatea în afaceri cu un vechi securist, imediat după trecerea graniței, această temă a colaborării, care tulbură semnificativ relațiile dintre soți, e înlocuită total și subit cu alte puncte de focalizare: secretele de nepovestit din vacanța comunistă petrecută în Split, pe de o parte, și transformările pe care le-au adus atrocitățile războiului din fosta Iugoslavie, pe de alta. E adevărat că prima temă, neliniștea dată de un pact indigest, e cumva explicată indirect, prin logica deciziilor ce derivă, prin efect de domino, din transformarea radicală suferită de adolescentul Vlad în Split, înainte de căderea comunismului. Însă senzația mea rămîne că cele două planuri ale cărții s-ar fi potențat și s-ar fi conectat într-un mod mai omogen dacă această cauzalitate subterană pe care o împărtășesc ar fi fost afirmată ceva mai pronunțat, printr-un liant narativ. Pe de altă parte, mult din ceea ce rămîne suspendat, alimentînd cantitatea de necunoscut care irumpe odată cu finalul, îmbracă romanul într‑un halo neașteptat, care-i crește miza din planul evenimențialului, în cel al unei indeterminări cu trimiteri existențiale, ontologice.
Disco Titanic rămîne pe lista scurtă a celor mai percutante și mai complete romane ale literaturii de dată recentă, o panoramare originală, alertă și complexă a unor lumi în care accidentele istoriei antrenează traume individuale și în care trecutul, ca într-o tragedie redimensionată pentru timpuri noi, se neutralizează prin suferințele generațiilor următoare. O carte sclipitoare.
Radu Pavel GHEO
Disco Titanic
Editura Polirom, Iași, 2016, 464 p.