Mobilizarea lui Constantin Noica de a salva tineri români de „moarte culturală“, în România anilor ‘80, pare să fi generat cel puţin două fenomene. Primul şi cel mai vizibil e cel al „păltinişenilor identitari“ (Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Sorin Vieru) ce au activat, după 1990, la suprafaţă. Ei au contribuit la înfiinţarea GDS-ului, s-au implicat civic în vîltoarea tranziţiei româneşti, au dezvoltat o editură, au înfiinţat o revistă şi un institut de studii avansate. Andrei Pleşu a fost ministru în două guverne, membru al Colegiului CNSAS şi consilier prezidenţial.
Ceilalţi discipoli, mai necunoscuţi şi mai tineri ca primii (îi amintesc aici pe Gabriel Petric, pe Marius Iosif, Mihai Carataş şi pe Virgil Diaconu, deşi au mai fost şi alţii), au activat mai mult „subteran“. Nu clandestin, ci într-un fel de anonimat „periferic“ (periferia fiind în primul rînd geografică). Deși infideli faţă de temele recomandate de Noica, ei au perpetuat forma devoțiunilor ce ar fi garantat, în viziunea sa, „mîntuirea prin cultură“: un program de lecturi de cîteva ore pe zi, reflecţie scrisă şi conversaţie filozofică. Asemenea asceţilor din mănăstiri care îşi încep ziua cu laude matinale la prima oră a dimineţii, unii dintre ei se trezeau cu noaptea în cap pentru a-şi urma programul de lecturi. Au rezultat cîteva cărţi de referinţă, între care O ecologie a sacrului (Tracus Arte, 2014), a lui Marius Iosif, despre care am mai scris, şi Viziune şi spirit tragic în literatura română a secolului XX (Limes, 2014), a lui Gabriel Petric – o incursiune critică în literatura română contemporană, în care autorul constată că întîlnim mai mult „forme tragoidale“, de pildă, în balada Mioriţa, dar că „forma tragică“ veritabilă poate fi întîlnită (numai) în Pădurea spînzuraţilor a lui Rebreanu. Faptul că aceste cărţi originale – dacă Gabriel Petric excelează prin erudiție analitică şi descoperă cu fineţe „forme“ inedite, Marius Iosif e probabil mai mult decît un „compilator“ academic – au fost scrise la aproape 30 de ani de la moartea lui Noica, de nişte discipoli ai săi relativ necunoscuți, e în sine remarcabil. Nu pentru a pune în balanţă performanţele culturale ale diverşilor ucenici, ci pentru a semnala că ecourile „şcolii“ sale au continuat să reverbereze în spiritul „ortodoxiei“ sale. Discipolii subterani au păstrat cel mai fidel „regula monastică“ impusă cu severitate de Noica, în timp ce ucenicii de la suprafață, deşi i s-au supus în anii formării, par să fi renunţat ulterior la asemenea rigori.
Metafora „discipolilor din underground“ mi-a fost sugerată chiar de Gabriel Petric. Ideea de underground trimite, după filmul lui Kusturica, la un paralelism cu realitatea „de la suprafaţă“ ce se poate prelungi indefinit, chiar şi după ce „războiul s-a terminat“. Dar nu acesta e sensul conferit de aceşti discipoli. Unii dintre ei văd în underground mai curînd un privilegiu. Subminînd mitul platonic al peşterii, Petric consideră că tavanul propriului underground ar fi iluminat în secret de nişte păianjeni-licurici. Peştera n-ar mai fi un loc al „înlănţuirii“ cognitive, ca în alegoria lui Platon, ci unul al revelaţiei ascunse (îmi vin în minte aici catacombele). Dincolo de această „reconstrucţie mitică“, reţinem că discipolii „periferici“ ai lui Noica au asumat cu încredere o „misiune culturală“, chiar în vremurile tulburi ale tranziţiei româneşti spre democraţie, care au influenţat în schimb traseul discipolilor „centrali“ de la suprafaţă.
Totuși, dacă ar fi trăit după căderea comunismului, Noica ar fi apreciat poate întreprinderile culturale şi instituţionale ale tuturor discipolilor săi. El visa la înfiinţarea unei edituri şi a unui centru de excelenţă în cercetarea umanistă. Nu există, în acest punct, nici o trădare din partea discipolilor de la suprafață. În acelaşi timp, Noica se credea chemat să încurajeze creaţia culturală şi, din corespondenţa cu „discipolii tineri“, se înţelege că aprecia creativitatea culturală a lui Marius Iosif, a cărui carte majoră, O ecologie a sacrului, a apărut de altfel la o editură bucureşteană centrală ca Tracus Arte, fiind recenzată şi în presa culturală mainstream: în Observator cultural de subsemnata şi în România literară de Sorin Lavric. Marius Iosif figurează semnificativ ca un „tînăr sighişorean“ şi în Jurnalul de la Păltiniş, ca autorul anonim al unui eseu pe care Noica îl citise într-o seară discipolilor maturi (e vorba despre „Călătoria sintactică“, publicat în Echinox nr. 11-12/1980). „Anonimatul“ său continuă totuşi şi azi şi nu e prea clar dacă subminarea mitului peşterii, ce pare să-l încînte pe Gabriel Petric, le produce o egală satisfacţie tuturor discipolilor din „subterană“.
Poetul Virgil Diaconu, de pildă, nu pare încîntat de respingerea eseurilor sale filozofice Libertate şi destin (apărute în 2005, la Editura Muzeului Literaturii Române) de către două edituri, între care şi Humanitas. Manuscrisul era însoţit de o notă de apreciere a lui Noica, în care îi sugera, totuşi, amabil, autorului că se aventurase pe un teritoriu filozofic fără suficiente lecturi. „Ce să cred? – scrie Diaconu într-un text confesiv, în care meditează asupra respingerilor manuscrisului. Să fie de vină faptul că nu fac parte din generaţia secolului?“.
Prin urmare, deşi tehnic vorbind, un editor-filozof ca Gabriel Liiceanu avea motive să refuze manuscrisul din cauza „insuficientelor lecturi“, Virgil Diaconu se simte exclus (multe dintre volumele lui de versuri au apărut în schimb la edituri de prim-plan) şi nu pare împăcat cu luminile din underground. Gabriel Petric nu e, desigur, la fel de frămîntat de tribulaţii „editoriale“. Dar există poate o legătură între faptul că Viziune şi spirit tragic n-a apărut la o editură mai centrală (deşi editura clujeană Limes publică şi cărţi valoroase) şi faptul că a rămas o carte mai degrabă obscură – teza sa privitoare la tragoidal şi tragic ar merita efectiv să fie mai cunoscută. Distincția centralitate-periferie există în cultura română și nu ţine cont, din păcate, de seninătatea cu care se consolează cu „luminile licuricilor“ unii gînditori din underground. Această consolare poate fi artistică sau mistică, dar nu influenţează cu nimic receptarea culturală.