Doamna Lygia

Cind ajungeai in holul blocului din strada Paul Greceanu, formai la interfon 059 si asteptai. Iti raspundea pe un ton oarecum aspru (sau cel putin asa aveam eu senzatia). Nici nu apucai sa pasesti pe prima treapta a scarii care ducea la etajul intii, ca usa apartamentului se deschidea si in prag te astepta doamna Lygia. Ca in Smoke – ecranizarea dupa romanul lui Paul Auster. Dupa ce te privea urcind cele vreo douazeci de trepte, te intimpina cu un suris in care se amestecau blindetea, complicitatea si chiar un fel de ironie cu destinatar indefinit. O data intrat in locuinta, timpul incepea sa se scurga tot ca in Smoke sau ca in Nouveau Roman. Adica lent, intr-un fel de dilatare luminoasa, in care gesturile noastre cele mai banale isi recuperau semnificatiile pierdute. Pierdute, evident, in graba noastra cotidiana si, ce-i drept, cam de doi bani. Si, cind vorbesc de gesturi „banale“, ma gindesc la unele cum ar fi: atingerea unei cesti de cafea, cautarea unei perechi de foarfeci intr-un sertar din bucatarie, asezarea unui scaunel in camera in care se afla arhiva Gellu Naum si unde covorul avea sa fie in curind acoperit de scrisori (clasificate in functie de […]