Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Doctoratul, tichia de mărgăritar şi formele fără fond
- 18-12-2015
- Nr. 803
-
Doru POP
- Actualitate
- 7 Comentarii
Văzînd lunga listă de angajaţi ai Serviciilor Secrete doldora de titluri academice, mă întreb ce să facă sereiştii cu doctoratele, cum se întreba Gheorghiu-Dej cînd a aflat că o grupare de sionişti a dat o spargere la Banca Naţională. Ce să facă generalii, avocaţii sau parlamentarii cu doctoratele? Şi cum au ajuns să îşi dorească doctorate toţi pseudointelectualii rasaţi din ţara aceasta minunată, care are cei mai mulţi analfabeţi la nivel european şi care, la capitolul elevi capabili să citească, deţine ruşinosul coeficient de 37,3? Statisticile europene indică în mod clar că, în România, asistăm la o inflaţie de doctorate. În condiţiile în care, în Statele Unite, doar 2% dintre absolvenţii de studii superioare fac studii doctorale, la noi sînt mii de doctoranzi anual. Conform datelor Eurostat, România a trecut de la 2.680 de doctori (în 2004) la 5.615 (în 2011), adică de cinci ori mai mulţi decît Ungaria, de patru ori mai mulţi decît Portugalia, de două ori mai mulţi decît Austria, chiar mai mulţi decît Olanda, ţări care au universităţi aflate în Top 500 mondial. În ultimii zece ani, „am produs“ peste 30.000 de doctori (în diverse ştiinţe), în vreme ce nivelul cercetării tinde către zero. Vorba lui […]
Textul prolix al dlui Pop nu e de ajutor în problema asta, cel puțin jenantă, a doctoratului la români. Luat în serios, naște întrebări riscînd a duce la dilemă etică. De pildă, dlui fiind conducător de doctorate, e o insulă de corectitudine în oceanul de malversațiuni și falsuri din afacerea cu doctorate? Adică, am putea da certificat de bună-credință doctorilor îndrumați de dl Pop? Observați că n-am pus problema credibilității – necum a valorii – științifice a doctorilor și doctoranzilor îndrumați de dlui. Și, dacă așa ar fi, mai există măcar vreo cîteva de astfel insule din care să se poată forma un arhipelag al ”adevăratelor doctorate”? În caz că da, trebuia (să fie) amintite, măcar ca model că ”se poate și-așa”. În caz că nu, instituția doctoratului la români e condamnată la impostură, și-ar trebui eradicată. Dar ar fi și posibil? Cum sigur n-ar fi, ce mai kikireaz gîlceava?
Apoi, logic și legic, situația din doctoratură este produsul sistemului de învățămînt de la noi. Extinzînd puțin termenul de cultură, la genul ”cultura cartofului” (să zicem) am putea spune că învățămîntul nostru produce doctorate modificate genetic. Atunci, ar fi de aflat unde s-a produs modificarea genetică primordială. E greu de crezut că diferitele reglementări (de la legi, la ordine de ministru și – cel mai important – la ”obiceiul pămîntului”) sînt direct responsabile de amploarea fenomenului imposturii în materie de doctorate științifice. Chiar admițînd că românii au patentul – poate că universal – al ”legilor cu dedicație” – pare improbabil ca Normativul să fi urmărit compromiterea ideii de doctorat științific ori pe a celei de meritocrație, în genere. În fond, ”legile cu dedicație” vizau un cerc de privilegiați ai Puterii, la curent cu posibilitățile de a profita de ele și de a le valorifica. Altminteri – adică, fiind acelea pentru toată lumea – ar însemna că dotoratul ”s-a democratizat”, laolaltă cu toată societatea românească. Și, văzînd ce a ieșit de aici, ne-am putea îndoi de beneficul democrației la români.
După mine, păcatul primordial al cercetării științifice românești s-a produs cînd cu doctoratul Elenei Ceaușescu – ”academician doctor-inginer și savant de reputație mondială”. Iar cea mai afectată instituție științifică românească a fost Academia Română – de mă și miram, în anii postcomuniști, de-nverșunarea cu care luptau unii cărturari de frunte ai noștri, de-a forța porțile Academiei (poate că v-amintiți de istoricul conflict Eugen Simion-Nicolae Manolescu). Măcar Universitatea București avusese decența de a lua act de modestia lui Ceaușescu, numindu-l doar doctor honoris causa (1973). Și chiar mă-ntrebam cum de nu s-au mulțumit atîția veleitari cu această onorifică titulatură, pentru care nu era necesar nici măcar doctoratul ci doar ”recunoașterea meritelor” – oricare-ar fi fost acelea. Căci nu se poate să nu se fi găsit și-o urmare lucrativă pentru un titlu așa bine sunînd – doctor honoris causa. Însă e posibil ca vitalitatea românească – debordantă, la prima generație încălțată, dar redutabilă și la a doua – să fi găsit nesatisfăcătoare opțiunea ”onorific”, față de ”doctor cu drepturi depline”.
”Drepturi depline” ar fi cheia rezolvării problemei, cred. Ia să nu mai confere nici un drept în plus doctoratul, ia să nu mai condiționeze vreo poziție în birocrație – să fie valabil doar în învățămînd și cercetare!
Merită gîndit la asta, părerea mea…
io, ca mulgatoare de vaci, adica ocupata fiind cu mulsul vacilor, stiu una si buna: daca nu mulg la timp vaca e deranj mare! iar ca sa o mulg in conditii de igiena, trebuie musai sa dau gunoiul pe oblon, sa curat podelele, sa pun paie noi si sa spal foarte bine vaca si mai ales, ugerul!
asa si cu doctoratele! ar trebui ca O.C. sa declanseze o isterie intelectuala in masa, anume citirea lucrarilor de doctorat ale politicienilor, ale inaltilor functionari de stat, ale conducatorilor de doctorat, pentru a se identifica plagiatul…..adica sa se curete gunoiul..
propun ca O.C. sa instituie un concurs dotat cu premii..pentru plagiatori..pe domenii, pe functie etc…
inainte de a fi gravi, sa incepem sa radem…
”Plata la hurtă”/ ”la bucată” a profesorilor conducători de doctorat în funcție de numărul de clienți trecuți prin școala doctorală (o altă sursă de ore/ venituri/ examene/ bani pentru profesori) este, cred, una dintre principalele cauze ale inflației de doctori în RO. La fel cum finanțarea per student obligă practic profesorii să treacă la examene pe orice handicapat mental, tor astfel finanțarea per doctorand este o prostie stahanovistă. Numărul de locuri și de discipline/ domenii în care se acordă doctorate este tot o afacere de familie. Mai mult, profesorii conducători de doctorate nu pot fi scoși la pensie până nu termină toate loazele din lista prea lungă de doctoranzi. Aceștia sunt plătiți și pentru orice examen al doctoranzilor, inclusiv pentru susținere. Mafia doctoratelor s-a perfecționat încât se știe de la început pe cine trebuie ”luat” în comisie pentru a bu avea surprize (și, eventual, a da banii înapoi nefericitului doctorand. De fapt se știe, cel mai ușor examen din viața unui om este susținerea tezei în fața comisiei care oricum are alte treburi decât să citească teze plagiate. Cheia soluționării problemei este să se renunțe la toate aceste reglementări făcute de dragul profesorilor (mulți fiind sub acoperire, adică neavând prea mult de-a face cu disciplina/ materia în care cineva își dă doctoratul. Deci, locuri puține, nefinanțate DELOC de stat, publicarea pe site ul universității a tuturor referatelor și examenelor, a notelor primite și a plusului de cunoaștere pe care îl aduce respectiva cercetare. De fapt acest criteriu ar fi suficient pentru trierea marii cohorte de doctoranzi: publicarea declarației doctorandului și a conducătorului de teză cu privire la elementele NOI aduse de doctorand. Se știe, investiția în cercetare este una dintre cele mai riscante: plătești un cercetător care – foarte probabil – nu aduce NIMIC nou pe parcursul vieții sale active. Or intrarea în cercetare este – adesea – funcție de notele de la facultate, ceea ce are prea puțină legătură cu capacitatea de inovare a persoanei în cauză. Soluții ar fi multe. Lipsește dorința/ voința reală de a pună căpăstru nărăvașilor profesori care, dacă nu primesc ce vor, vor vota imediat cu … ceilalți. Noi scriem, ei nu citesc, alții decid!
Stimate domn, de fapt, pe d-voastra va deranjeaza „febra antiplagiatelor”. Nici nu m-as fi mirat ca revista „Observator Cultural” sa aiba alta pozitie. Cat despre avocati si nevoia lor de doctorate, ilustrul dvs. model, d-nul Ponta, nu ar fi intrat in barou niciodata daca nu ar fi avut „doctoratul”. Pe vremea aia se intra in barou si pe baza de doctorat. Servus si sper ca cenzura de la „Observator” sa nu functioneze si de data asta.
„o grupare de sionişti ” ??
Atit de justele si binevenitele filipice la adresa batjocoririi si devalorizarii instituriei doctoratului in Romania lasa in urma si o minuscula urma de dubiu (si pacat) fata de autorul lor.
Faptul ca autorii jafului din 1959 erau toti (sau majoritatea) evrei nu implica automat si sionismul. Faptul ca in acest mod s-a cristalizat evenimentul in memoria colectiva spune mult pt societate in sine.
Sintagma de mai sus ar indica jaful respectiv ca o activitate cu mobil sionist sau in folosul sau legata de intrun fel sau altul. In timp ce mobilul jafului a ramas pina astazi o enigma. Plus ca daca ar fi sa luam in serios – in acest caz sionismul ar trebui sa se mindreasca si cu cea mai rasunatoare palma data vreodata regimului criminal si ilegitim din Romania, legionarii din muntii ar fi fost umiliti. Din fericire nu este asa. Mai bine este sa lasam fiecaruia ce este al lui si sa ne rezolvam problemele cu doctoratele false.
Sarbatori fericite.
”Observator Cultural„ nu este la primul număr la care atrage atenția asupra DOCTORATELOR care s-au înmulțit ca „ciupercile după ploaie”.
Pentru mine, este pentru prima oară că intervin pentru că nu-mi vine să cred ; nu-mi vine să cred !
De peste 6 ani mă lupt cu această „molimă de doctorate” care -din păcate- a pornit de la CLUJ asociat cu un mare „admirator” din Israel.
Prof. ANDREI MARGA , decan, Ministru al Culturii, Ministru de Externe (potrivit ca ”oiștea-n gard), Director ICR și, în final colaborator cu vechea Securitate , a dăruit cu un zel rar întâlnit Doplome de DOCTORAT.
La DALIA-EL-CARMEL s-a înfințat un Colegiu a cărui Decan este DOCTOR. Subiectul ? DRUZII. Întâi Druzii își păstrează secretul vieții lor și al doilea CINE era OMUL care putea controla teza ? În schimb Decanul este mai mândru decât un păun.
Am vrut să-i comunic personal revolta mea profesorului Andrei Marga dar…….nu am reușit. Cred că a avut noroc. În orice caz ”taraba s-a închis !”.
Fii noștrii sunt absolvenți ai Tehnionului din Haifa -renumit în lume . O fostă colegă de Liceu (renumitul Liceu Central) – profesoară la Politehnică, m-a întrebat :”De ce nu-l trimiți pe fiul tău la București SĂ-I DAU DOCTORAT ?”.
SĂ-I DEA DOCTORAT ? Numai la asta nu mi-a mers mintea. Fiul meu are titlul de MASTER și știe că pentru DOCTORAT trebuie să MUNCEȘTI mult.
Școala românească a dat OAMENI de mare VALOARE, oameni care au reușit peste granițe pomenind cu dragoste și mândrie pe dascălii lor.
Nu știu ce simt alții dar eu sunt fericită că s-a început să se facă ordine în problema titlurilor academice.
Mai bine MAI TÂRZIU DECÂT NICIODATĂ !
Urechism la maximum: membrii bandei Ioanid sionisti. O asemenea aberatie jigneste grav pe numerosi sionisti adevarati care au infundat puscariile in anii 50 (vezi A.L. Zissu) cand „trupa” lui Sasa Musat ocupa inalte functii politice si in aparatul represiv comunist, si, culmea! – multzi continuau sa le ocupe chiar in momentul „loviturii”. Sa fi fost Alexandru Draghici cumnat cu un sionist si n-a avut habar? Haida-de.
UEFISCDI – institutie fara fond. Autorul fie habar nu are ce vorbeste, fie plateste o politza ca a pierdut la competitiile organizate de UEFISCDI. Asa ca – tipic dambovitean – injuram institutia ca sa mascam lipsa proprie de competitivitate.
UEFISCDI -” entitate fantomatică ce ar fi trebuit (conform legii) să reprezinte principala instituţie a calităţii în domeniul învăţămîntului superior”. E clar, autorul habar nu are ce vorbeste daca nu poate deosebi UEFISCDI de ARACIS.
In rest, palabras, palabras, palabras…..