Este vorba despre cărți semnate de Charles Bukowski, Richard Yates, Mihail Șișkin și Evghenia Ghinzburg. Să adaug că toate cele patru volume m-au entuziasmat, fiecare în felul lui. Mai ales că sînt cărți cu formule narative diferite, avînd în comun, în mod cert, marea artă a povestirii. Fără așa ceva, cred, nu se poate scrie proză de înalt nivel literar.
Scriitorului american Charles Bukowski (1920-1994) îi mai apare la noi încă un volum, Dragoste la 17,50 $. Povești despre viața din groapă (Editura Polirom, 2016, traducere din limba engleză și note de Cristian Neagoe). Nu știu cît de cunoscut și de apreciat e în România – Henry Miller, John Cheever și Raymond Carver, ca să menționez doar cîțiva autori din proximitatea literară a lui Charles Bukowski, și nu e vorba doar de tras la măsea, făcut sex sau scandal… –, dar Bukowski ar merita să fie citit cu atenție. Excelente proze, din toate punctele de vedere. Prezentul volum de povestiri, căci asta avem în cele peste 200 de pagini, short stories, cu tot ce înseamnă virtuțile genului. Concizie, ritm, prinderea esențialului dintr-o secvență fulgurantă de viață, personaje autentice, vii, puternice, neliniștite, nemulțumite, nefericite. Că sînt bărbați, că sînt femei, că sînt tineri sau mai puin tineri, care mai speră sau nu. Se trăiește intens în aceste mici pățanii existențiale ale unui protagonist cu un nume hazliu, Henry Chinaski, un soi de întruchipare a autorului – narator omniscient, care tot vrea ceva, fără să vrea în fond nimic. Resemnarea și neadaptarea capătă forme violente, alcoolul și neliniștea sexuală rezolvînd doar situații de moment. Apoi totul intră într-o normalitate epuizantă pentru cineva care o refuză. E o lume de la marginea societății, poveștile despre succesul american s-au epuizat. Cele ale personajelor, ca și acelea ale autorului. Un alt soi de James Dean avem în aceste povestiri – altminteri, epoca în care se consumă aceste înfrigurate neliniști acoperă cîteva decenii de la mijlocul secolului trecut – mereu răzvrătit, mereu nemulțumit, mereu înfrînt, mereu luînd-o de la capăt. Dincolo de duritatea (și uneori abjecția) întîmplărilor – violența și sexul sînt prezențe constante, ca și alcoolul, care nu rezolvă nimic –, se ițește un dram de emoție, de sensibilitate rănită, o tandrețe care nu apucă să fie exprimată și măcar o singură dată să izbucnească la suprafața evenimențialului cotidian. Vagabonzi și alcoolici, o lume de losers, chiar dacă nu lipsesc tînjeli de tot felul. Apar și aspirații literare, apar și nume de scriitori recunoscuți ca hard drinkers – Dylan Thomas, Ernest Hemingway (cu care boxează Henry Chinasaki însuși și-l bate măr pe marele prozatorul care a inventat Bloody Mary, ca pînă la urmă să se vadă publicat cu cîte 5 proze în Harper’s și Atlantic, ceea ce presupune alți gologani pentru pileală etc.), apare și Thomas Wolfe, maestrul ficțiunii autobiografice pe care cu succes o practică și Charles Bukowski. Nimic nu este întîmplător în aceste proze, aparent scrise doar dintr-un exces de confesiune. Este și o mare știință a dozajului, a efectelor, a povestirii și a construcției epice. Pagini de mare literatură. Vă veți convinge la încheierea lecturii.
Richard Yates (1926-1992), scriitor american cu o bună cotă în mediile culturale de dincolo de Ocean, cu o bună primire și la noi, după ce i-a apărut Revolutionary Road (1961), primul său roman. L-am citit după ce văzusem filmul, cartea mult mai bună decît filmul. Un autor care a scris și discursuri pentru senatorul Robert Kennedy devine cu atît mai interesant. Acum avem un alt roman la îndemînă, Parada de Paște (Editura Litera, 2016, traducere de Elena Negrea), un roman din 1976. Detalii biobibliografice utile se pot extrage din nota editorului. Să avansăm însă cîteva simple observații de lectură. Este o lungă poveste, întinsă pe patru decenii, a unei familii din clasa de mijloc a Americii. Ante- și postbelice, cu tot ceea ce a însemnat Al Doilea Război Mondial în viața oamenilor. Oameni obișnuiți, cu destine comune, cu întîmplări ale vieții banale, care vin și trec de la sine. Copilărie, adolescență, maturitate, bătrînețe și gata. Destinul unei mame divorțate – al cărei prototip ar fi mama autorului – și cu două fete acoperă tot romanul. Mama și una dintre fete mor, spre sfîrșitul romanului, rămîne cea mică, Emily, în jurul căreia se încheagă toată narațiunea. Scris cuminte, textul curge temeinic așezat în meandrele lui analitice și psihologice, personajele sînt bine conturate și povestea se derulează molcom. Precum Dunărea în drum spre Marea Neagră, adunînd debitul tuturor rîurilor care se varsă în ea. Sînt aglutinate aici multe întîmplări din viața celor două surori, care cresc în roman de la simple copilițe care discută despre cum‑e-cu-treaba-aia (o jumătate de pagină splendidă de proză scurtă, am zice) pînă la finalul cînd una dintre surori moare, nu se știe exact de ce – un soț violent, într-o familie în care toată lume bea din greu –, iar cealaltă rămîne cam pe drumuri. Tot nu e clar de ce, pentru că a vrut să fie ea însăși mereu și nu prea i-a ieșit. Pasajele psihologice tensionate nu lipsesc, se și bea în exces pe alocuri, alcoolul pare un bun însoțitor al prozei ruse și americane. Suflul cinematografului englez al tinerilor mai mult sau mai puțin furioși de pe ambele țărmuri ale Atlanticului este prezent în toată cartea. Fără să ne punem prea multe întrebări, viața a și trecut. Punct. Trăim. Citim, e bine.
Un roman de zile mari, o extraordinară desfășurare de proză complex organizată, multistratificată, cu multe trape și ascunzișuri, cu subtile pagini eseistice și un mare număr de naratori, care nu se satură să povestească și să scotocească prin istoria, cultura și literatura rusă, un roman cu extrem de multe note, în care autorul și traducătoarea aduc povești și informații suplimentare –, iar traducătoarea oferă explicații lămuritoare – este romanul postmodern (sau cum o fi el în toată dimensiunea lui artistică – mare în acest caz) al lui Mihail Șișkin, Luarea Ismailului (Editura Curtea Veche, 2016), în traducerea Antoanetei Olteanu, notele și comentariile – interesante și savante în grad înalt – aparțin aceleiași Antoaneta Olteanu și autorului însuși, o mică șmecherie textulă a celor doi, care adaugă un plus de farmec unui roman și așa plin de felurite farmece. Pe scurt, ca să simplificăm, la nota 78 găsim explicația lui Șișkin: „Conținutul romanului parodiază un proces judiciar“. Și, mai apoi, tot el zice: „Această carte a venit înspre mine datorită unei cărți îngălbenite de vreme, găsită în biblioteca unor prieteni. Era o culegere de pledoarii ale unor avocați, oratori dinainte de revoluție. Elocvența cu care mari artiști din trecut cucereau inimile juraților m-a cucerit“. Așa s-a născut un roman complex, cu un titlu care păcălește – pînă și pe turcii care au vrut să preia romanul, dar au renunțat apoi, pentru că titlul ascundea, de fapt, un joc cu șoareci albi la circ numit „Luarea Ismailului“, în care niște șoareci albi, dresați de un anume Durov, treceau prin niște șanțuri, se cățărau pe pereți și, urcîndu-se într-un turn, trăgeau de o sfoară care cobora steagul turcesc și îl ridica pe cel rusesc. Secretul scenetei era în bucățile de cașcaval împrăștiate peste tot. Asta e mica poveste, doar o jumătate de pagină, care dă titlul unui roman ce acoperă sute de ani de istorie rusă, dar și pățanii/impresii personale ale unui autor stabilit în Elveția. Balansul dintre trecut și prezent e bine echilibrat, prezentul trecutului transformîndu-se într-un trecut al unui viitor care se petrece/consumă/scrie sub ochii noștri. Pentru cine e interesat de tehnici narative și de felul în care se poate proceda pentru ca un roman complicat să fie citit cu interes și plăcere, Luarea Ismailului este un bun material didactic. De reținut expresia „Tot ce e bun pentru ruși e moarte pentru germani“, din nota 45. E vorba despre niște soldați ruși, care în timpul asediului orașului Praga goleau niște recipiente și exclamau plini de entuziasm: „Ce bun e, ce tare, ce bun!“, și un ofițer german s-a apucat să bea și el o cană. A murit imediat. Era vorba de alcool pur. Nu oricine rezistă și nu e recomandat nici pentru băutorii americani. Obișnuința creează și rezistența. Informația apare în Memoriile lui Faddei Bulgarin. Și mai sînt cîteva povești ca aceasta, un fel de bonus la roman. Un excelent roman, cu pagini de mare literatură pe spații mici, cu reușita întregului care este această construcție complexă. Romanul a fos scris la Zürich, între 1996 și 1998. Merită citit cu multă atenție! Să tot stai în Elveția!
Evghenia Ghinzburg (1904-1977) scrie povestea vieții sale, după ce a stat mai mult de 18 ani prin lagărele de muncă forțată, faimoasele gulaguri ale regimului comunist sovietic. În Kolîma lui Varlam Șalamov, în prima parte, cu domiciliu forțat în Magadan, pînă cînd este reabilitată în 1957 și se întoarce în Kazan, unde fusese profesoară. Arestată în anii Marii Terori din 1937-1938, ea trece cu un stoicism exemplar peste toate încercările la care regimul comunist sovietic o supune. Iar după eliberare începe să scrie. Despre tot ceea ce a trăit ea, cu familia ei, despre tot ceea ce a văzut petrecîndu-se sub ochii ei. Manuscrisul acestor rememorări a zăcut ani de-a rîndul prin redacțiile unor reviste sovietice. Dar a circulat în samizdat în sute de exemplare, unul ajungînd în Italia, unde a și apărut pentru prima dată. Destinul în bătaia vîntului, primul volum, apărut și în limba română, în 2015, și acum Ocna, ce binecuvîntare! (Editura Corint, 2016, traducere din limba rusă de aceeași stahanovistă Antoaneta Olteanu, bună prefață, lămuritoare, de Alin Mureșan) – peste 500 de pagini de dramatice confesiuni. Am spus adevărul, mărturisește autoarea, „adevărul meu“. Avem panoplia tuturor sentimentelor omenești, să le spunem așa, într-o lume neomenească. Cu întîmplări și evenimente dure, cu ticăloșii și mizerii, cu abjecție și generozitate, cu întîmplări de tot felul, cu disprețul față de ființa umană atingînd cote inimaginabile. Dar și formidabila putere de a rezista a omului. A oamenilor. Memoriile Evgheniei Ghinzburg, care au circulat în Occident înaintea cărților acuzatoare și demascatoare ale lui Soljenițîn și Varlam Șalamov, au fost printre primele mărturii directe ce demascau regimul sovietic. Și crimele lui. Chiar dacă autoarea nu voia răzbunare, chiar dacă autoarea nu urmărea scopuri politice. O femeie devine scriitoare fără voia ei. Doar din nevoia de mărturisire și, cu un cuvînt de sorginte rusească, printr-o lungă spovedanie. „O carte emoționantă, nu e puțin lucru să povestești fără ură și încrîncenare episoade atît de dramtice, dar este o calitate comună a tuturor cărților valoroase despre suferință“, punctează corect, Alin Mureșan, prefațatorul volumului. Dar pot mărturisi și eu, fără ezitare, avem și pagini de mare literatură. Pur și simplu, literatură, arta învinge, iar și iar, toate nevolniciile lumii. De această dată, reușita îi aparține unei autoare, o femeie. Evghenia Ghinzburg.