Donaţii private şi ingratitudinea Statului român

Acum cîteva zile, în vizită la expoziţia Scenes de la vie impressioniste, la Musée des Beaux Arts din Rouen, un episod din programul regional „Normandie Impressioniste“, derulat pe mai mulţi ani, un cunoscut mă întreba dacă muzeele sau colecţionarii privaţi percep chirie pentru operele împrumutate. Aceeaşi întrebare a revenit şi în casa lui Monet de la Giverny. Răspunsul a venit împreună cu o amărăciune aproape fizică  – nu, acei oameni care au dat cîndva zeci de milioane de… (puteţi pune orice valută) pentru un Renoir sau un Caillebotte, nu au nevoie de chirie sau de rambursarea costului transportului şi asigurării, nu au nevoie nici măcar de gloria etichetei minuscule, încadrarea operei de artă într-un circuit muzeal sau într-o expoziţie tematică este ceva firesc, pentru care însuşi anonimatul este gloria şi pentru care mai cheltuie (ei sau legatarii acestora) cîteva zeci de mii de… (aceeaşi sau altă valută). Valabil în Franţa şi în teritorii asemenea ei. Valabil şi în România, într-o epocă trecută.

Septembrie pare a fi luna decisivă pentru achiziţia Cuminţeniei Pămîntului, e de sperat ca evenimentul să se termine cu bine, chiar şi printr-un deus ex machina în genul remarcabilei donaţii făcute de Adrian Ghenie. Foarte curios, încă de la început, este că Guvernul testează conştiinţa publică relativ la această operă singulară a lui Constantin Brâncuşi, deşi el însuşi este moştenitorul direct al refuzului jenant al testamentului lui Brâncuşi – fără directă responsabilitate, dar foarte recent la scara istoriei.

Înainte de a evalua testul conştiinţei publice, poate că ar fi utilă statului român o mică retrospecţie a felului cum a tratat şi tratează actele de caritate majore. Nu moştenirea Gojdu, ci cîteva din gesturile filantropice materializate strict în Bucureşti, între perioada invocatului „daţi un leu pentru Ateneu“ şi testul din 2016, donaţii cel puţin egale material cu cele şase milioane de euro cerute publicului în campania prezentă.

Anastase Simu

În afara unei străzi minuscule şi a unui panou marcat cu spray-ul, înfipt în părculeţul din spatele blocului numit cînd­va Eva, nimic nu mai aminteşte azi de Anastase Simu, dincolo de spaţiile Muzeului Naţional de Artă. Pe forumuri circulă des întrebarea: „unde era Muzeul Simu?“ – acel imobil în stilul unui templu grec, demolat în 1964, care fascinează arheologii cu teleobiectiv ai memoriei oraşului.

Memoria lui Anastase Simu trăieşte în 2016 doar subliminal, prin cîteva tablouri. Chiar şi unul singur din acestea, de exemplu Biserica din Moret, iarna al lui Alfred Sisley, aflat acum în patrimoniul MNAR şi expus la un kilometru distanţă de restul colecţiei, depăşeşte ca valoare, poate de cîteva ori, suma cerută publicului pentru statuia lui Brâncuşi. Împreună cu multe altele, tabloul a fost donat de Anastase Simu Statului român, nu oricum, ci panotat de el însuşi în cocheta clădire din strada Mercur. Crezul său filantropic, acceptat întocmai de Statul român odată cu donaţia, a fost acel ambient în integralitatea şi configuraţia sa, fără dispersare. Comuniştii au avut decenţa lacrimilor crocodilului după demolare şi au lipit eticheta  „Anastase Simu“ pe denumirea Muzeului Municipal de Artă, dar şi această titulatură a dispărut între timp.

Constantin Vasiliu Bolnavu

Un foarte generos gest, despre care am mai scris, comparabil material cu cel a lui Jacques Elias, a fost făcut de Constantin Vasiliu Bolnavu, care iniţiază fundaţia universitară omonimă, în decembrie 1922, şi o înzestrează, de la început, cu suma de 12 milioane de lei, cu care s-a cumpărat Palatul Societăţii de asigurări Dacia din Piaţa Amzei, pentru a fi transformat în Căminul studenţesc „Vasiliu Bolnavu“. Lista căminiştilor din Amzei conţine foarte multe nume care se regăsesc în lista membrilor Academiei Române, de la Emil Cioran la astronomul Constantin Drâmbă. După cum o arată şi extrasul actului constitutiv, fundaţia a fost înfiinţată prin lege, fiind votată de ambele camere ale Parlamentului României, Statul român asumîndu-şi astfel voinţa donatorului în integralitatea sa.

Constantin Vasiliu Bolnavu donează fundaţiei şi ferma Dudeşti-Cioplea, pentru asigurarea burselor studenţilor şi pentru intreţinerea căminului. Aceasta doar în Bucureşti, pentru că, în 1928, donează şi 575 de hectare, limitrofe oraşului Sinaia, pentru înfiinţarea unei „staţiuni de odihnă şi creaţie pentru personalităţi ale culturii româneşti“.

Care este situaţia Fundaţiei Universitare „Vasiliu Bolnavu“ în 2016? În sediul din Piaţa Amzei,  găsim un fost salon de tatuaj în camerele studenţiei lui Cioran, cumpărat cu Legea 85 „din fondurile Statului“ şi acum de vânzare, deasupra unei pizzerii şi a unui magazin de obiecte sanitare. Terenul din Dudeşti are cîteva proiecte imobiliare deja construite pe el, fără ca Statul român să fi respectat voinţa donatorului, asumată „în mod perpetuu“ de Parlamentul României.

E uşor de intuit că valoarea actualizată a sumei de 12 milioane de lei din 1922, însumată valorii unui teren de aproape 200 de hectare în intravilanul Bucureştiului, depăşeşte de cîteva ori cuantumul prin care Statul român testează conştiinţa publică.

Toma Stelian

Donaţia, prin testament, a lui Toma Stelian are cel mai curios prezent, pentru că imobilul destinat de donator a fi muzeu de artă arată splendid. La una dintre cele mai selecte adrese din Bucureşti, în mijlocul unui parc îngrijit şi păzit în permanenţă, doar că ocupantul proprietăţii este Partidul Social Democrat, Sediul Central, şi nu proprietarul de drept, Muzeul de Artă „Toma Stelian“. Paradoxul este că nu neapărat adresa, cît foarte probabil faptul că imobilul este obiectul unei donaţii, deci bine ancorat în fondurile Statului, cu dosarul legal beton şi fără spectrul unei retrocedări imprevizibile, l-a transformat în perla coroanei din catastiful RAPPS, fiind repartizat ca atare.

Indiferent de circuitul justificativ al actelor, fiecare minut pe care Partidul Social Democrat îl petrece la adresa din Şoseaua Kiseleff nr. 10 reprezintă, în paradigma valorilor europene, un exerciţiu extrem de vizibil al ingratitudinii Statului român faţă de propriul patrimoniu al generozităţii. Iar la nivel de imagine, pentru aceeaşi Europă, e exemplul perfect al caviarului de stînga servit cu găleata de plastic. Poate ar fi util de reamintit faptul că Muzeul „Toma Stelian“ a fost înfiinţat nu oricum, ci printr-o lege care respecta ad litteram testamentul lui Toma Stelian, lege votată în 16 martie 1926 şi publicată în Monitorul Oficial la data de 21 martie 1926.

Iată trei donaţii extrem de generoase, a căror valoare actualizată depăşeşte lejer 100 de milioane de euro, dacă tot cuantificăm, care au fost fie demolate, fie dispersate, fie vîndute la bucată, fie concesionate altora, fie repartizate pe pile. La modul cel mai discreţionar cu putinţă, atît înainte, cît şi după 1989, ca şi cum ar fi fost vorba de nişte simple „fonduri ale Statului“. Într-un cuvînt, aneantizate, în total dispreţ faţă de voinţa donatorilor, acceptată şi asumată prin lege.

Mai există şi alte exemple, cum ar fi cel al Pinacotecii Municipale, avînd nucleul în donaţiile Marin şi Movilă, o mare colecţie publică aflată cam de mult în căutarea unui sediu, beneficiară a multor promisiuni neonorate.

La fel cum refuzul testamentului lui Brâncuşi nu este singurul asemenea gest, iar motivaţia totalitară nu convinge, pentru că există un precedent în democraţia parlamentară, prin refuzul testamentului lui Alexandru Bogdan-Piteşti, pe motive de „moralitate“, cu consecinţa licitării în stradă a primei colecţii de artă modernă românească. Noroc că pe acea stradă trecea Krikor Zambaccian.

Indiferent de rezultatul testului şi înainte de a înfige degetul în obrazul publicului, Statul român trebuie să îşi observe culoarea ingratitudinii de pe obrazul propriu. Altfel testul însuşi devine o imensă lipsă de respect, pentru că un experiment cu generozitatea colectivă nu are sens, atîta vreme cît trecutul şi prezentul demonstrează că, în România, orice patrimoniu donat, chiar cu sarcini asumate prin votul Parlamen­tului, poate deveni oricînd în viitor un simplu „fond al Statului“ şi deturnat cu acte în regulă.

Fără sinceritate, nici măcar plimbatul operei lui Constantin Brâncuşi la un meci de fotbal nu ajută. Pentru că nici statueta nu e unghia Sfintei Ecaterina, nici stadionul nu e biserică.

© imagini de Radu Comşa