Cu toată diferența de vîrstă (ne separă trei decenii), Romulus Rusan mi-a spus, nu multă vreme după ce ne-am cunoscut în biroul său de deasupra tumultului din Piața Amzei, la mijlocul anilor ’90, nu-mi aduc bine aminte data, dar era cu siguranță pe la mijlocul nesfîrșitei și lipsitei de istorie guvernări Văcăroiu, cînd timpul parcă înghețase, „spune-mi, te rog, Romi“. M-am obișnuit cu greu, dar m-a corectat adesea, de-a lungul întîlnirii noastre. Eram împreună cu Constantin Ticu Dumitrescu, la debutul lungilor noastre întîlniri și discuții privind legea deconspirării Securității și cînd abia începuse, alături de Ana Blandiana, discuțiile cu Administrația Națională a Penitenciarelor pentru preluarea Penitenciarului Sighet și transformarea lui în ceea ce e astăzi – Memorialul Sighet, cel mai important templu al memoriei victimelor comunismului din România și, cu siguranță, printre primele muzee care au ca obiect istoria totalitarismului comunist din lume (ca dată a înființării, ca realizare și număr de vizitatori). Dragul de Romi!
Aici, la Sighet, și-a zidit energia sa din ultimele două decenii și jumătate ale vieții. Mărturisesc că n-am știut că este cu trei decenii mai mare ca mine. Colocvialitatea lui blajină m-a făcut să depășesc repede inhibițiile și între noi s-a născut nu doar o strînsă legătură, ca între oameni care au un scop comun – acela de deconspirare a crimelor comunismului –, dar mai ales o caldă, foarte caldă prietenie. Discuțiile cu el, acompaniate de surîsul Anei Blandiana, supărările lui, întodeauna temperate de blîndețea poetei (pentru că era, totuși, un temperamental, mai ales atunci cînd era vorba de orbirea celor din jur în ceea ce privește memoria victimelor ororilor comunismului, cu care a empatizat sufletește de cînd îl știu), îmi vor lipsi foarte mult. De fapt, așa cum s-a întîmplat și cu Alexandru Mușina (maestrul într-ale literaturii și modelatorul caracterului meu, care a dispărut fulgerător din viața mea), s-a întîmplat că acum a plecat Romulus Rusan, cel care, alături de Ticu Dumitrescu, au fost mentorii anticomunistului şi sînt și profesioniștii care m-au învățat alfabetul suferinței victimelor și al veșnicei datorii de a nu uita și a nu a ierta prin uitare, căci nu e căderea noastră să iertăm în numele altora, iar memoria poate fi schimbată, cum extraordinar a exprimat Ana Blandiana, într-o formă de justiție.
Orb să fii, surd să te naști și nu poți imagina o mai mare șansă a vieții decît aceea de a fi cunoscut asemenea oameni și de a-i fi avut drept modele. Romi era (cît de greu îmi vine să scriu asta, că era) de o bunătate rară. Cum se spune, dădea și haina de pe el pentru cel mai sărman. Grija aceasta apostolică față de semeni, cu care unii oameni sînt dăruiți prin naștere și educație de Dumnezeu, s-a transformat, cu încetul, la Romulus Rusan într-o grijă îndreptată spre cei care au pierit în timpul holocaustului comunist. Odată cu fondarea Academiei Civice și ulterior deziluziilor politice încercate ca lider al Alianței Civice, martor neputincios la fărîmițarea Convenției Democrate sub asalturile securisto-băsiste, Romulus Rusan și-a îndreptat toate puterile sale și tot sufletul mare cu care a fost dăruit spre Memorialul de la Sighet. Cu cîtă bucurie primea și micile mele ofrande aduse acestui templu al memoriei victimelor comunismului, de la epoleți ai unor uniforme de securist și pînă la costumul purtat de Vasile Paraschiv, cunoscutul opozant anticomunist, dat mie de soția acestuia și de mine mai departe spre păstrare Memorialului, să nu mai vorbesc de documente din arhivele Securității, la care am avut acces. Cîte ceasuri de discuții, în care cu greu eram dezlipiți unul de altul de obligații cotidiene, cîte regrete acum că n-am un hard disk în loc de creier, în care să fi stocat fiecare cuvințel al său…
Întorcîndu-mă la Memorialul de la Sighet, pot spune că lui Romulus Rusan îi datorez că acolo m-am împrietenit pentru toată viața cu alți scotocitori aidoma nouă prin tenebrele istoriei însîngerate a comunismului, precum Stephane Courtois sau Vladimir Bukovski. Romulus Rusan a fost un mare maestru al realizării unor asemenea întîlniri de neuitat pentru toți, desfășurate, de două decenii încoace, cu regularitate de ceasornic la Sighet, dar mai ales un mare, foarte mare educator. Generații întregi de elevi l-au ascultat, sute de cercetători au răspuns invitațiilor sale cordiale la Școlile de vară de la Sighet, intrate deja în tradiția științifică și didactică. Probabil că sute de studii și cărți au început a fi gîndite și chiar scrise acolo; căci, dincolo de opera lui literară și istoriografică, Romulus Rusan a rămas același suflet generos, o gazdă a ideilor și dialogului, toate pornind de la încercarea, dramatică uneori la el, de a recupera cît mai mult din istoria recentă și tristă a țării noastre. Istorie care, ca și mine, îi datorează atît de mult, încît nu-și dă încă seama.
Acum, Romulus Rusan s-a dus să se odihnească, așa cum o făcea la Sighet (unde, spre deosebire de noi, invitații săi, găzduiți la hotel, își amenajase o cameră de dormit într-o fostă celulă, ceva mai mare, de la etajul al doilea al închisorii, unde obișnuia să înnopteze), printre martiri.