Două librărese ca la carte: cele două bufnițe

Cititul unei cărți bune, la fel ca medicamentele, poate avea efecte secundare imprevizibile. Ne poate provoca, pe neașteptate, zîmbetul sau rîsul sau ne transpune brusc într-o stare de iremediabilă tristețe, ne poate stîrni fiori de plăcere sau de groază și cîte și mai cîte. Dar, în general și înainte de toate, cititul cărților faine ne poate pune creierul în funcțiune. În urma unui studiu recent, efectuat asupra unui lot de 10.000 de cititori, s-a constatat că aceștia și-au folosit în unanimitate capul în timpul lecturii, nu doar pentru a purta pe el o pălărie sau o șapcă, ci și pentru a gîndi cu el. Așa că nu-i deloc de mirare că, de niște ani buni încoace, umblă un avertisment prin lume: „Atenție! Cititul periclitează pros­tia“. Deja la depășirea dozei de o pagină de carte pe zi, celulele encefalului încep să se trezească din paralizie.

A propos de medicamente, scriitorul francez Philippe Djian, recunoscînd efectul terapeutic al cărților, a declarat: „Cînd îmi merge rău, nu mă duc la farmacie, ci la librărie“. Exemplul lui Djian este, fără doar și poate, demn de urmat, problema e însă că, în general, oamenii se poartă în ziua de azi exact pe dos, așa că s-au cam dus în ultimii ani pe apa sîmbetei, mai bine zis a internetului, librăriile, dar s-au înmulțit, în schimb, ca ciupercile după ploaie, farmaciile. La Düsseldorf, de pildă, unde locuiesc, cea mai mare librărie din oraș, Stern-Verlag, care dăinuia din 1927 și se întindea pe cinci etaje, pe o suprafață de peste 5.000 de metri pătrați, și pe care, ca s-o parcurgi, trebuia să dovedești o condiție fizică de maratonist, s-a închis, pricăjită și falimentară, în martie anul trecut. Ca să nu mai vorbim de librăriile mici de cartier, care au fost ades înlocuite de shopuri Vodafone, Orange etc., așa că acum nu se mai răsfoiesc cărți, ci se butonează febril smartphonuri, de se ciocnește pe stradă nu doar om cu om, ci și om cu pom.

Vizitînd vara asta, din nou, România, mai precis, oprindu-mă mai pe îndelete la Timișoara, am remarcat că nici acolo lucrurile nu prea stau altfel, ba dimpotrivă. Nu rareori am reușit să mă sustrag, abia în ultima clipă, atacului unui trecător care se îndrepta, precum un extraterestru teleghidat, țintit spre mine, cu privirea fixată pe display. Librăriile vechi în parte s-au închis, iar pe cele încă rămase le numeri pe degetele unei mîini. Dacă Germania e, după Luxemburg, pe locul doi în UE la vînzarea de carte, conform unei statistici recente, România se afla în aceeași statistica pe locul întîi, dar, din păcate, doar dacă o luăm de la coadă la cap.

Cu atît mai admirabilă este apariția, acum jumătate de an, a unei noi librării la Timișoara, „La Două Bufnițe“, care nu există doar ca să se afle în treabă, ci reușește efectiv să vîndă cărți, cărți bune, de literatură în primul rînd, literatură română și universală. Găsești acolo tot ce‑ți dorește inima, de la autori români de ieri și de azi la autori timișoreni, la autori internaționali de primă mînă. Librăria e situată în Piața Unirii, lîngă Domul Romano-Catolic. Am descoperit-o pentru că Editura Humanitas mi-a mijlocit acolo, în luna mai, o lectură din cartea mea Eu, Dracula și John Lennon, prezentat fiind de fratele meu timişorean întru spirit livresc și clovnesc, Marcel Tolcea. Librăria mi-a rămas la suflet, și tot la suflet mi-au rămas și cele două proprietare și suflete ale librăriei, Oana Doboși-Potcoavă și Raluca Selejan, două gingașe tinere cu păr lung, ochelari cu ramă rotundă și pasiunea cărților. Ambele au un car de umor și autoironie, căci cum altfel să-și fi spus bufnițe, într-o vreme în care toți vor să fie lei sau tigri.

Cînd le-am cunoscut pe cele două, mi s-a întîmplat ceva ciudat. De la prima vedere și auzire, le-am asociat automat pe cele două librărese ca la carte cu cele două sprințare gemene Kristina și Birgitta, din genialul film al lui Ingmar Bergmann Fragii sălbatici, un film pe care îl văzusem prin anii `70 și la care nu mă mai gîndisem de-un veac. Kristina și Birgitta sînt două fetițe zburdalnice și omniprezente, care știu cam tot ce se întîmplă în orașul lor și care își exprimă părerea spunînd la unison aceleași cuvinte și fraze, aducînd, astfel, o notă de suprarealism, autenticitate și veselie în atmosfera cînd sumbră și realistă, cînd nostalgic-onirică a peliculei.

Așa și Oana și Raluca, cînd le salutam la venire și la plecare, răspundeau în cor, zîmbind cu gura pînă la urechi: „Bu-nă ziuaaa!“. Iar cînd o lăudam pe una dintre ele, replica venea prompt de la amîndouă: „Mul-țu-miiiim!“. Da, cele două par uneori a întruchipa ideea de Doppelgänger, a dublului, fapt care te poate pune în încurcătură. Așa, de pildă, i‑am povestit Oanei, într-o după-amiază, de­spre una dintre cărțile mele preferate din ultimii ani, Oona și Salinger de Frédéric Beigbeder, drept care Oana a declarat entuziastă că va citi cartea încă în aceeași noapte. Apoi, a doua zi, am întrebat-o pe Raluca dacă într-adevăr și-a dus lectura la capăt în trecuta noapte. Realizînd apoi, prin nedumerirea Ralucăi, ca am încurcat bufnițele, m-am scuzat fîstîcit, dar cele două m-au liniștit spunîndu-mi că nu sînt primul căruia i se întîmplă să le încurce ca pe două gemene monozigote, ce nu sînt.

Cele două bufnițe au avut ideea și idealismul să-și deschidă librăria în decembrie 2016, și în iulie anul acesta au fost distinse la Festivalul Internațional de Poezie și de Muzică de la Bistrița cu Premiul Librarul anului 2017. Amîndouă au studiat Litere la Timișoara și au acumulat, în următorii ani, o vastă experiență în domeniul cărții și al muncii culturale. Oana a absolvit un masterat la Paris, în Politici editoriale, și a făcut stadii de practică la editurile de renume mondial Gallimard, Seuil și Plon, iar Raluca a absolvit masteratul în Managementul cultural și a fost responsabilă pentru comunicare la Universitatea de Vest. O librărie în care intri doar să cumperi o carte nu prea mai are șanse azi, așa că cele două bufnițe organizează des întîlniri cu scriitori contemporani, există acolo și o încăpere cu cărți pentru copii – unde se organizează în fiecare săptămînă o „duminică a poveștilor“ – , o cafenea care îți mută nasul cu plăcutele ei arome și unde poți sta de vorbă cu alți cititori.

Eu, de pildă, am stat acolo de vorbă cu cititorul Cezar-Paul Bădescu, care venise ca scriitor la Timișoara și își bea, ca și mine, cafeaua la cele două bufnițe. C’est la vie, la București, cu o lună înainte, nu fusese chip să-l întîlnesc. Last but not least, într-un loc suficient de vizibil, direct lîngă casă, găsești mereu ultimul numar al excelentei reviste literare timișorene Orizont, dar și Observator cultural, pe care întîmplător tocmai îl citiți.

Da, meseria de librar poate fi, chiar și în epoca internetului, încununată de succes și plăcute surprize și, gîndindu-mă la cele două bufnițe, parcă m-aș face și eu librar. Dar, brusc, îmi vine în minte experiența pe care a făcut-o Mark Twain în acest domeniu și mă răzgîndesc. „Am fost și eu cîndva librar”, a relatat scriitorul american într-un interviu, „dar m-am lăsat rapid de meserie, deoarece clienții mă deranjau la citit“.