Două tipuri de raportare la cultură

Despre Mallarmé, Viaceslav Ivanov şi Noica

  • Recomandă articolul
Primul tip, de departe cel mai răspîndit la noi, este abordarea culturii ca un gen de investiţie imobiliară din partea celui care tinde să şi-o însuşească din exterior, ca pe un bilet de intrare în clubul exclusivist al mandarinilor ei, în aşa-zisa elită intelectuală deţinătoare de notorietate, influenţă şi privilegii. Relaţia cu cultura devine un fel de căsătorie din interes, iar cel care a contractat- o intră treptat în postura de rentier al propriilor „investiţii în cultură“. Caracteristică este poziţionarea eminamente pragmatică şi „realistă“ (lipsită de sentimentalism) faţă de obiectele acestei investiţii care, fiind lipsite de viaţă, nu sînt, pînă la urmă, decît mijloace pentru atingerea unui scop social, deci nu se pretează la nici un fel de investiţie afectivă reală. În cel mai bun caz, protagoniştii acestui realism sfîrşesc în ipostaza muzeală de administratori sau epigoni ai propriilor perioade creatoare. Ceea ce se potenţează şi se vitalizează, în schimb, este narcisismul fără limite, obsesia propriilor merite, a propriilor relizări în domeniul „culturii de performanţă“, apăsînd grumazul celor care le contabilizează necontenit cu „toată greutatea moartă a masei universale“ (Martin Buber) sau a „blocurilor de granit şi a ideilor în descompunere“ (Mihail Gerschenson). De aici talentul oratoric şi monotonia pledoariilor […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.