Downhearted Blues

„Istanbul, 10 decembrie 1961“ e data pe care o așază James Baldwin în încheierea unuia dintre cele mai puternice, mai dezordonate, mai delicate și mai „ispășitoare“ romane ale sale. I-a luat mult să ajungă în punctul acesta, în care să vorbească despre sinuciderea unui bun prieten muzician, să abordeze iubirea homosexuală și pe cea interrasială în toată complexitatea lor, „furia negrului“, „vinovăția albului“, să încastreze în proză ritmurile jazzului, dar și ale predicilor Tatălui.

Se simte în acest roman, care l-a chinuit ani buni, pentru care a trebuit să-și părăsească nu doar țara natală, ci și pe cea de adopție, că și-a dorit enorm să forțeze limitele, să dea „marele roman urban“, obsesie comună generației sale.

James Baldwin a fost, trăsătură comună generației Beat, cvasicontemporane lui, un scriitor itinerant, un vagabond literar, cu o energie alimentată de neliniștea celui care încearcă să afle rădăcinile Răului. Năzuința sa a fost, de la bun început, să caute aceste rădăcini în Africa, însă traseul ales a devenit mai sinuos decît ar fi prevăzut la plecare. Chiar anul 1961, cel în care încheie romanul Altă țară, reprezintă desprinderea de familie (după dispariția Tatălui, conștiință sufocantă, predicator plin de evlavie și Monstru în sînul familiei), adică de mamă și de cei opt frați, pleacă la Paris, apoi în Israel, de unde ar fi urmat să decoleze spre continentul negru. A realizat însă că nu e pregătit pentru această vizită, așa că a ajuns la ușa unui prieten turc, actor, în mijlocul unei petreceri, unde a adormit epuizat. Așa cum se întîmplă cu majoritatea personajelor sale, Baldwin căuta un spațiu salvator, un umăr pe care să adoarmă (de multe ori, în Altă țară, personaje puternice, violente, adorm în poala unor oameni dispuși să joace acest rol de mîntuitori). Caracterul agonic al prozei lui Baldwin este dat de încleștarea neîncetată în care simte nevoia să intre atît cu Omul Alb, cu prejudecățile sexuale, cît și cu alți scriitori negri remarcabili, contemporani lui. Celebru rămîne paricidul simbolic împotriva lui Richard Wright, care l-a ajutat enorm în perioada sa pariziană și al cărui roman, Native Son, a devenit ținta predilectă a atacurilor lui Baldwin la scurt timp după acomodarea în capitala Franței. Iarăși, cînd Go Tell it on the Mountain a ratat prestigiosul National Book Award, Baldwin a dat vina pe celebrul roman al lui Ralph Ellison, Invisible Man, care-l cîștigase cu un an în urmă.

După ani întregi petrecuți în barurile new yorkeze, după enorm de multă băutură, o viață sexuală haotică (înainte ca scriitorul să-și asume exclusiv natura homosexuală), Baldwin a acceptat propunerea unei reviste de a scrie un reportaj despre Israel, apoi „despre Africa“. Epuizat, un om aproape terminat, incapabil să lucreze la romanul Altă țară, Baldwin va accepta invitația prietenului său actor Engin Cezzar de a-i fi musafir în Istanbul. Acolo va pune, în cele din urmă, punct cărții, după cîte se pare, tot în mijlocul unei petreceri.

Altă țară are structura dezlînată a prozei beat. Are, în același timp, furia ei melancolică, forța care izbucnește de sub cuvinte, are o revoltă suavă, plină de înțelepciune și de acceptare. Cele cinci personaje principale, un baterist de jazz negru care se sinucide, sora lui, o eventuală viitoare cîntăreață, scriitorul damnat să nu publice vreodată, Vivaldo, casnica albă și adulteră Cass, soțul ei, scriitorul care face pactul cu diavolul comercialului, și actorul homosexual Eric, care reușește să cam facă sex cu toată lumea din roman, fie ei bărbați sau femei, se învîrt într-un carusel amețitor de vorbe, alcool, epuizare, depresie și spleen urban. Ce salvează cartea și o ridică, de fapt, deasupra multor producții angajate social, rasial și sexual este forța melancolică a stilului și, aș risca, lipsa unei anumite pudori date de experiența literară. Sînt multe dialoguri riscate la Baldwin, multe meditații aflate pe muchie, dar toate se înscriu perfect în vîrtejul vieții. Personajele lui vorbesc (mult, prea mult, aș spune), dar pe lîngă vorbele lor purtătoare de mesaj se simte tot timpul o resemnare lipsită de pesimism. „Asta e“, par să zică, „și nimic mai mult, iar toată furia noastră, toate eșecurile dau farmecul vieții.“ Sînt personaje aflate mereu în căutarea unei iubiri izbăvitoare (de aici un aer oarecum vetust-inocent al romanului), siluete fantomatice, epuizate. Și, aș adăuga, nu e puțin lucru faptul că Baldwin investește enorm în scriitorul alb Vivaldo, cel angrenat într-o relație distructivă cu o cîntăreață de culoare, condiționată total de ura față de „omul alb“ care i-a împins fratele la suicid. Personajele acestea nu se văd unele pe celelalte, ci-și imaginează în permanență că sînt văzute într-un anumit fel, lucru ce le determină comportamentul social, amoros. E un roman care strălucește prin imperfecțiunile sale, e o frumusețe sălbatică în felul în care Baldwin folosește cuvintele, o frumusețe care se naște din vorbirea străzilor din Harlem, din predicile tatălui său, din lecturile sale din Henry James ori James Joyce, din jazzul anilor ’50 (Bessie Smith e o prezență aproape palpabilă în paginile cărții).

Există, pe lîngă atacurile la baionetă împotriva discriminării rasiale și sexuale, o puternică vînă polemică strict literară aici: în mod evident scriitorul Richard, mai în vîrstă decît toți ceilalți protagoniști, îl are ca model pe Richard Wright, cel care îl ajutase pe Baldwin în tinerețe, dar al cărui succes comercial nu-i fusese niciodată iertat de acesta, care-l privise ca pe un trădător al cauzei din simplul motiv că dăduse societății americane dornice de ispășire exact ceea ce-și dorise. Richard face pactul cu diavolul și scrie un roman polițist, în timp ce Vivaldo scrie și rescrie, încercînd să-și facă propriile personaje să-i vorbească.

În Altă țară, cele mai bune pasaje rămîn cele ale orașului scufundat în noapte, străbătut de fantomele celor care-și petrec viețile în baruri unde beau pe datorie. E aici o forță a frazării pe care nici Wright și nici Ellison nu au atins-o vreodată. Așa că, pînă la urmă, Baldwin a cîștigat.