Discuții și opinii. Da, avem discuții și opinii, care mai de care, despre tot felul de situații ciudate. Mai mult decît ciudate, în sensul că mi se pare aproape cu totul neverosimil ca Holocaustul să fie minimalizat sau ca torționarii să ajungă să fie căinați. Pot înțelege anumite fenomene istorice, le pot contextualiza, nuanța. Dar nu pot și nu mi-e, nu mi-e DELOC milă de alde Vișinescu. Cum nu-mi este milă nici de torționarii naziști, nici de cei comuniști. Holocaustul și Gulagul au dovedit pînă la ce pervertire infernală, aproape dantescă se poate ajunge. Asta printre altele, ca să zic așa, numai de-o bagatelizare. Că doar ce-i viața omului? Minimalizarea unor crime, tocmai în numele iertării, mi se pare cea mai rea dintre toate aceste perspective. Dar să ceri și uitarea lor mi se pare a aneantiza dintr-o suflare, aberant, umilirile, nedreptățile, chinurile și pierderile imense de vieți umane. Cred că trebuie neapărat ținut un echilibru. Poți ierta oameni strînși cu ușa, dar nu pe călăii de bună-voie, nu pe fanaticii ideologici sau pe executanții lor înrăiți, animalizați de sistemele de epurare, adevărate mașinării ucigașe. Iar dacă iertarea unor oameni din sistem presupune uitarea, apoi, prefer NEUITAREA. PREFER COMEMORAREA HOLOCAUSTULUI, PREFER COMEMORAREA VICTIMELOR GULAGULUI ȘI ALE COMUNISMULUI, PREFER COMEMORAREA MULTOR VICTIME ale fanatismului doctrinar și/sau religios. Și nu numai comemorarea, ci și tratarea lor în manualele de istorie. Filme documentare, cărți. Dacă uităm, e vai de noi. Putem ierta, dar asta depinde în ce măsură, cine pe cine, depinde… Dar nu putem uita. În plus, oamenii înregimentați doctrinelor fanatice, naziste, legionare, comuniste și oamenii sistemului lor nu-mi trezesc nici un fel de milă. Rătăcirile adolescentine sau tinerești sînt una, constrîngerile, alta. Dar oameni ca Vișinescu sau cei de teapa lui știau bine ce fac. Și rezultatul? Dau doar un exemplu: un biet lucrător la CAP are o pensie nenorocită de 500 de lei, iar foștii călăi și securiști se lăfaie de numai-numa. Și mai trebuie să ne fie și milă?
Mai rămîne, poate, ca victimele să-și ceară iertare.
Poți să ierți personal pe cineva care ți-a făcut rău. Și aici depinde ce fel de rău: răpirile, omuciderile, violurile nu intră. Sau, fiecare după cum consideră. Dar și cînd ierți, uneori nu poți uita pe deplin. Depinde de puterea și de sufletul fiecăruia. Dar aici nu de un plan personal este vorba, ci de un alt plan, de un alt nivel, de unde oamenii unor sisteme crunte, crude au frînt existențe, au dus la pieire milioane de oameni. Sisteme pentru care omul era doar o cifră, dacă nu un săpun sau un nasture. Sisteme absolut inumane. Așa că nu avem nici un drept să uităm. Nu e vorba de nici o vendetta. Nu e vorba de un lanț al răzbunărilor. E vorba de faptul că le datorăm măcar atît victimelor. Și datorăm multe și generațiilor care vor veni. Memoria generațiilor viitoare trebuie cultivată. Cred că, dacă vor ști mai multe, vor ajunge să disprețuiască violența și fanatismul.
În acest context, propunerea de reducere a orelor în domeniul umanist mi se pare absolut nepotrivită. Dimpotrivă, aș introduce mai multe ore, cu interes cultural, filme documentarre, cărți, piese de teatru pe aceste subiecte. Pentru neuitarea celor care-au fost și pentru formarea celor ce vor veni.