Unul dintre cele mai celebre autoportrete din istoria artei rămîne în continuare cel pe care şi-l face Michelangelo în Capela Sixtină, acolo unde-şi suprapune trăsăturile afectate de melancolie pielii de om exhibate de Sfîntul Bartolomeu. Acest autoportret face pereche bună cu acele sonete Scrise de Michelangelo care degajă o excepţională voluptate a mizeriei. Analiza propriei degradări, parcursă şi citită cu minuţiozitate, aruncă în jur razele unei pasiuni a autoflagelării pe care simbolul ecorşeului realizat pe viu o întrupează la perfecţiune. Nu altceva făcea t.s. khasis în arta scalpării, volum publicat acum mai bine de zece ani, şi nici acum nu procedează diferit, în aparenta naturaleţe a vieţii, unde nu s-a îndepărtat de această teorie şi practică a descrierii propriei degradări. Octavian Soviany vorbea chiar despre un narcisism al marginalităţii, o bucurie similară cu cea pe care o simt buboşii din preajma mînăstirilor în a-şi expune rănile supurînde. Nu aş merge atît de departe. Este, mai degrabă, insistînd pe paralela ce a deschis textul, un exerciţiu melancolic, o voluptate a exhibării unei degradări care, însă, se deschide în comunicare, nu se oglindeşte pe o suprafaţă neutră, într-un act închis. Spun asta pentru că, în ciuda unei atmosfere teribile, dureroase, care ţine de un fond post-apocaliptic personal, volumul acesta (sper să nu greşesc) nu este unul pesimist. Atîta timp cît într-un volum de poezii se vor găsi autentice cîntece de dragoste (care ţin de un prezent al scrisului, nu de un trecut al rememorării), finalitatea lui este una optimistă. Şi lucrul acesta îl face cu atît mai teribil: chiar în cea de-a doua parte, în foarte amplul poem supravegheat, care poetizează (antiliricizînd) perioada petrecută într-un pavilion al unui spital de boli nervoase (Obregia, fostul celebru Spital 9), în urma unei tentative de suicid, vocea aceasta poetică ce răzbate prin aburii diazepamului şi ai altor substanţe care îndulcesc realitatea poate tremura autentic şi-şi poate pune întrebări care ţin atît de teoria literaturii, cît şi de cea a vieţii: cum poţi scrie un autentic poem de dragoste?
E aici un echilibru foarte fragil, dar puternic, în ciuda fragilităţii sale, între tonul dezabuzat al celui ce revede, ca într-o declaraţie dată la poliţie, greşelile ce-au dus la un dezastru personal, şi bruştele, neaşteptatele izbucniri ale unei pasiuni ţinute în frîu, ale unei duioşii care-şi găseşte cele mai ciudate obiecte: unul dintre ele, poate cel mai constant, fotbalul. Un excelent poem închinat lui Maradona, şi clipei din copilărie cînd a avut loc o minune, se cere citat în întregime, pentru că e superb, dar din raţiuni de spaţiu am să ofer doar un ersatz: „tata mă ţinea de mînă:/ vom ţine cu argentinienii din falkland. de unde să bănuiesc/ că existenţa mea va fi plină de refugii, like-uri, legături firave/ cu întîmplările altora,/ cărţi de joc pornografice care deveneau o portiţă paralelă,/ secretă şi misterioasă// ca C.I.A./ sau monumente sofisticate în/ corpul imaginaţiei./ la primul gol ai făcut henţ, mîna lui dumnezeu au zis mai apoi,// deşi mai degrabă a fost golul revanşă al unei naţiuni/ şi bucuria ta a fost bucuria morţilor din falkland./ englezii aveau un fundaş care nu ierta nimic,/ îl chema butcher şi într-un meci jucase cu capul învăluit/ într-un bandaj// însîngerat. cînd ai demarat de lîngă sergio batista, din/ jumătatea proprie/ era clar că cineva, acolo sus, o luase razna/ şi bătrînelul la care vedeam partida/ s-a exprimat printr-un geamăt.// butcher te aştepta undeva/ la 20 de metri de poarta lui shilton,/hotărît şi calm ca un zid. ai/ trecut de reid, ai/ trecut de hoddle şi de umbra aceea care acoperea centrul/ terenului, ai trecut de fenwick, butcher/ a încercat un tackling, dar nici mîna lui dumnezeu…/ l-ai lăsat în urmă şi pe shilton, sansom/ a încercat să te pună jos, dar mingea se oprise deja în poartă/ şi erau milioane care plîngeau isterizaţi, rîdeau şi ţopăiau, urlau/ fără noimă, se îmbrăţişau şi se pupau/ – de pe lună ai fi crezut că e o lume care a reuşit“.
Aceste insule de energie pură, chiar dacă răsar din marea întunecată a memoriei, a nostalgiei (o durere cauzată de dorinţa de a te întoarce acasă, unde acest acasă nu este altceva decît un trecut care ascunde cărări pierdute, drumuri ascunse, care nu s-au dezvăluit la momentul potrivit), sînt cele ce fac posibilă existenţa unui traseu de lectură ce va evita disperarea pură. Vocea care sondează această existenţă pe jumătate îndatorată trecutului, pe jumătate ironică la adresa unui prezent abject, evită întotdeauna patetismul facil, plîngerea de propria milă sau obţinerea efectelor emoţionale cu orice preţ. Avem de-a face cu un poet care, trecut de limita celor 40 de ani de viaţă, încearcă să se adapteze la aparenta naturaleţe a vieţii, care-şi acceptă propria condiţie cu o la fel de aparent naturală uşurinţă şi cu o ironie ce se găsea în acelaşi dozaj şi în arta scalpării. Se simte acum un fel de epuizare nervoasă, o oboseală în faţa acestui văl al mayei ce se cere decodat atunci cînd faci parte din mica, dar selecta masă a melancolicilor, a celor neconformi cu ordinea practică a lucrurilor.
O lungă şi dureroasă anamneză ce extrage din trecut un traseu al decăderii, al alegerilor greşite şi ce se încheie în salonul de la Obregia, volumul lui t.s. khasis evită calamburul ieftin (asta neînsemnînd că evită şi auto-ironia, pe care o practică pînă la autocaricaturizare), ba chiar reuşeşte de multe ori să creeze portretul unui om călcat în picioare de viaţă, în ciuda unor date care ar fi promis cu totul altceva. E în el o măreţie (sau promisiunea ei) de care e foarte conştient, şi cred că aici, spre această virtualitate menţinută în stare latentă, trimite pasiunea eului poetic pentru marile bătălii ale Antichităţii. Această pendulare, între analiza maniacală a amărăciunii, care-şi trage sevele din trecut, şi ecorşeul la care se supune singur poetul, face ca, de multe ori, atmosfera să devină insuportabilă. aparenta naturaleţe a vieţii este, printr-o aderenţă naturală la tragism, prin inadaptarea exploatată poetic pînă la ultima consecinţă, printr-o ştiinţă a conciziei remarcabilă, unul dintre cele mai bune volume de poezie din 2015. Iar t.s. khasis reuşeşte să reconfirme tot ceea ce s-a spus despre el acum 11 ani, cînd publica arta scalpării. Şi nu s-au spus lucruri mici.