Mai cenuşiu şi mai banal decît oricînd în esenţă, ca idei de marketing şi organizare administrativă, dar mai strălucitor decît… pardon, la fel de poleit ca întotdeauna în materie de glazură promoţională și circ mediatic, Festivalul Internaţional de Film de la Karlovy Vary îşi prinde în cosiţa-i de timpuriu încărunţită – dar, ce-i drept, impecabil cîrlionţată şi ireproşabil vopsită – cel de-al cincizeci şi doilea ghiocel. Proaspăt, ar dori organizatorii să (se) afirme. Veştejit, ar sublinia cu maliţiozitate aversarii, indicînd – şi în mod nu tocmai neargumentat – către numărul lor în continuă creştere şi către aspecte cărora, ce-i drept, ar fi dificil a li se combate autenticitatea (cel puţin unora dintre ele). Artificial, dar, fără îndoială, profesional confecţionat şi (măcar de la distanţă) convingător, ne permitem noi să afirmăm. Şi, ce-i drept, nu putem nega nici că aparenta prospeţime a florii din plastic este suficientă pentru privitorii supericiali şi de scurtă durată (or, s-o recunoaştem, aceştia sînt majoritatea), nici că artificialul poate conţine orice, numai viaţă şi prospeţime nu. Pînă una alta, aceasta este realitatea şi de la ea trebuie să plecăm. Hic Rhodos, hic salta.
Nu va surprinde, aşadar, probabil, pe nimeni constatarea că, vorba lui monsieur Kundera, „viaţa e în altă parte“. Noi am găsit‑o, de exemplu, printre proiecţiile aferente secţiunilor aşa-zis secundare ale Festivalului („De vreo trei ani, la Karlovy Vary toate secţiile sînt secundare şi tot ce se întîmplă este secundar“, mă contrazice, infailibilă şi dezamăgită, amica Beáta Řehoříková, cronicar şi filmolog) şi printre premiile acordate de juriile respective. Aceste distincţii, numite nestatuare, au fost acordate încă înaintea ceremoniei de închidere a Festivalului. („Bună idee“, scria criticul de film Grezgorz Mazurski în cronica sa din revista poloneză de specialitate Ekran, „am asistat măcar la o formă de rupere a stereotipului, la o tentativă de a veni cu ceva nou, de a marca prospeţimea unor pelicule pe merit premiate, printr-o idee de marketing la fel de proaspătă“. În schimb, Beáta Řehoříková şi aliaţii săi din tabăra „radicalilor reformatori“ nu s-au lăsat convinşi nici acum: „Frecţie la picior de lemn, truc ieftin şi inutil, tentativă ridicolă de a resuscita un cadavru oferindu-i cîrje poleite cu aur“. Şi, trebuie spus, unor pelicule care au atras atenţia încă din primele zile şi care „promiteau“ pe toate planurile, meritînd, poate, şi vreuna dintre distincţiile oficiale.
Premiul FIPRESCI a fost acordat regizoarei Rachel Israel, pentru Păstrează restul (Keep the Change), o poveste de dragoste concepută în stil minimalist, dar convingătoare, puternică şi eliberată de orice tendinţe sentimentale, între două persoane care suferă de autism. De remarcat impresia profundă pe care pelicula a făcut-o asupra juriului condus de Karin Svensson. Regizorul Ofir Raul Graizer şi-a văzut filmul cu care s-a prezentat în concurs, coproduţia germano-israeliană Cofetarul (The Cakemaker), distins cu Premiul Ecumenic, acordat, după cum s-a exprimat Ennio Terrasi Borghesan, membru în juriu, pentru „nu numai o «altă», ci şi o « altfel de » poveste despre drumul în căutarea unei iubiri capabile să depăşească toate prejudecăţile“. Conform multor opinii, secţiunea „La Est de Vest“ tinde să devină, prin calitatea peliculelor premiate şi rigoarea lipsită de compromis a selecţiei, cu adevărat segmentul cel mai atractiv al Festivalului, iar Premiul Fedora, acordat de către Federaţia Criticilor de Film din Europa şi din Zona Mediteraneeană, este aproape la fel de rîvnit precum – astăzi, uşor prăfuitele – Globurile de Cristal, cu care se străduieşte a ispiti secţiunea oficială. În acest an, au fost acordate chiar două distincţii, o Menţiune Specială pentru coproducţia turco-belgiană Liniştea albastră, în regia lui Bülent Öztürk, respectiv Premiul Principal Fedora, care a ajuns la regizorul român Cristi Iftimie, pentru debutul său în lungmetraj Mariţa – trebuie spus, invocînd în acest sens şi afirmaţiile lui Kostas Terzis, membru în juriu, una dintre cele mai aplaudate pelicule prezente în competiţie.
În sfîrşit, Premiul Europa Cinemas Label, care se acordă celui mai bun convingător film european care concurează în secţiunea principală de concurs sau în secţiunea „La Est de Vest“, a fost acordat în acest an lui Alen Drljević, pentru titlul Bărbaţii nu plîng (Muškarci ne plaču), probabil cea mai controversată decizie luată la nivelul premiilor nestatutare şi despre care chiar Stein Sorensen, membru al juriului, a declarat deschis că ar fi fost determinată politic.
Şi, cum scriam mai sus, pînă aici ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Semnele de întrebare au început – ca de obicei, ar afirma detractorii de meserie – odată cu distincţiile acordate în cadrul secţiei principale. Premiul Principal la cehi (Micul cruciat – Václav Kadrnka, printre altele autor, în urmă cu vreo şase ani, al memorabilei pelicule 80 de scrisori, care, în mod – doar în aparenţă? – paradoxal, a trecut neobservată pe la marile festivaluri), Premiul pentru Regie la slovaci (Linia – poveste aproape banală, dar, ce-i drept, comercial captivantă, despre trecerea ilegală a frontierei ucraineano-slovace, semnată de Peter Bebiak, cunoscut mai degrabă ca autor de seriale de televiziune), Premiul pentru Cel mai bun rol feminin la polonezi (şi încă în dublă variantă, mai precis pentru partiturile actoriceşti ale Elianei Umuhire şi ale Jowitei Budniková, în filmul Cîntă păsările în Kigali, căruia i s-a reproşat în principal specularea unei tematici încurajate şi „la modă“, salvarea unor refugiaţi rwandezi de către oameni de ştiinţă europeni – în cazul de faţă, varşovieni), Menţiune Specială pentru Bărbaţii nu plîng (o peliculă „ex-iugoslavă“ deja încununată cu Premiul Europa Cinemas Label, abordînd problemele psihologice ale veternailor din războaiele care au pus sîngeroase puncte finale fostei federaţii) – tot atîtea motive pentru numeroase comentarii maliţioase ale altor candidaţi şi ale jurnliştilor cu privire la „dictatura slav-central-europeană de la Karlovy Vary“, „nevoia cehilor şi a slovacilor de a-şi lua revanşa după mulţi ani în care n-au mai «punctat» la «propriul»şi singurul festival de categorie A care a apărut vreodată pe pămînturile lor“, „specularea politică a unor teme la modă pentru a face filme care «ţintesc» cu precizie anumite categorii de premii“ etc. etc. Wolfgang Schneider, comentator de specialitate pentru ORF, nu s-a sfiit să declare în direct că, dacă specialişti americani şi ruşi nu s-au numărat printre protestatarii cei mai vocali, asta a fost fiindcă „primii au fost «mituiţi» cu o Menţiune Specială pentru Păstraţi restul“ (peliculă deja distinsă cu Premiul FIPRESCI, n.n.), „iar celorlalţi li s-a «închis gura» prin acordarea Premiului pentru Cel mai bun rol masculin actorului Alexandr Jacenko, pentru o partitură tipic sovietică“ (este vorba despre rolul unui medic cardiolog, care are probleme în viaţa conjugală, subiect, ce-i drept, destul de convenţional al peliculei Aritmie, n.n.). Să menţionăm şi faptul destul de curios că polemicul coleg austriac a omis a se referi la o altă distincţie acordată unui film rusesc, de data aceasta în cadrul secţiunii „La Est de Vest“. Este vorba despre pelicula – sincer vorbind, încă şi mai „soviet-like“ decît Aritmia (care are, totuşi „scuza“ de a prezenta şi niscaiva influenţe „Cinema of Moral Concern“, marca Polonia, anii ’80), intitulată nici mai mult, nici mai puţin decît Cum l-a scos Victoraş Usturoi la pensie pe Ljocha Şurubelniţă. Avînd în vedere cele prezentate, sper că nu mă va acuza nimeni de patriotism de circumstanţă dacă voi constata că singura distincţie din cadrul secţiei principale care nu a suscitat comentarii acide a fost Menţiunea Specială pentru filmul românesc Breaking News, semnat de Iulia Rugină. Cuminţel şi neproblematic, deşi agreabil şi, în felul său incitant, a fost şi laureatul concursului documentar, filmul spaniol O droaie de copii, o maimuţă şi un castel. Mai mult sau mai puţin în scopul de a ne epuiza obligaţiile statistice, ar mai trebui să menţionăm şi Premiul pentru întreaga activitate atribuit lui Václav Vorlíček, protejat al Normalizării şi personaj controversat acasă la el, dar pentru restul lumii (şi mai ales pentru fostul lagăr socialist), neuitatul autor al Arabelei şi al lui Rumburák (pentru conformitate, al serialelor Arabela, Vizitatorii şi Micul zburător). Un moment impresionant a fost decernarea unui premiu similar actorului american Jeremy Renner, care, din cauza accidentului care i-a afectat ambele mîini în timpul filmărilor la Avengers, a avut nevoie de ajutorul preşedintelui Festivalului, Jiří Bartoška (pe care, să zicem că din cauza emoţiei, l-a „botezat“ Babuška), spre a-şi putea prelua premiul. Tot Renner a preluat şi Premiul Publicului pentru filmul Wind River.
În final, pragmaticul Bartoška a constatat că îi face mare plăcere să încheie „zi moust ăcsesfăl idişn of zisfestivăl evăr“, cu argumentul infailibil că s-au vîndut nu mai puţin de 137.000 de bilete, mai mult decît la oricare ediţie anterioară. Şi a fost, pentru această afirmaţie şi performanţă, îndelung aplaudat, apreciat şi admirat. Şi, în fond, nu‑i aşa?, pînă la urmă, asta contează. Nu lipsa ideilor şi un marketing cenuşiu. Nu previzibilitatea pas cu pas a evoluţiei evenimentului. Nu semnele de întrebare care planează asupra premiilor secţiunii principale de concurs. Şi probabil că nimic altceva. If ever, am putea invoca numai comentariul unei simpatice studente la Filmologie din Brno, care a ţinut să-şi păstreze anonimatul, dar care a constatat, cu un bun-simţ specific vîrstei sale, că pentru a vinde 137.000 de bilete la film nu este nevoie să organizezi un festval de dimensiunile şi costurile celui din Karlovy Vary. „Ajunge un blockbuster cehesc obişnuit“, a punctat fata fără şovăială şi la obiect. „Cu un pic de noroc, chiar şi unul slovac.“ Ca om, filmolog şi vechi observator al Festivalului de la Karlovy Vary şi al cinematografiei cehe, nu pot să nu-i dau dreptate. În schimb, ca autor al cronicii referitoare tocmai la acest festival, îmi rămîne numai dreptul de a mă semna sub aceste rînduri.