E subiectul care răsare, din negura ordonanțelor de urgență, a „capturării justiției“ și a altor cancanuri de maximă urgență, cam de două ori pe an: educația devine breaking news în vară, cînd poporul comentator se ultragiază, anual și invariabil, de procentul de promovare la bacalaureat, și toamna, la începerea noului an școlar.
Peste drum de ferestrele mele, strada – o amărîtă de alee de cartier, printre blocuri de opt etaje – s-a umplut de mașini de tot felul. Nu doar o dată, pe 11 septembrie, ci și a doua zi și, pun pariu, se va umple și în cele mai multe dintre zilele ce vor urma. La fel ca-n urmă cu un an. Iar la prima ninsoare mai serioasă de la iarnă, iarăși pun pariu că se vor suspenda cursurile, în primul rînd pe motiv de imposibilitate fizică a elevilor de a ajunge la școală. Ca să citez un vers din Ada Milea, „toată lumea știe“ că unele școli sînt mai bune decît altele – în general, această știință se bazează pe un amestec de note mari la examenele de capacitate și anecdotică populară. Plus bizareria faptului că multor bucureșteni le place să locuiască la casă în județul Ilfov, dar nu au aceeași părere pozitivă despre școlile din noile suburbii ale Capitalei (și nici, m-aș hazarda să spun, despre locuitorii „băștinași“ ai acestor sate semiurbanizate).
Iar rezultatul, pe care-l știe toată lumea, este explozia vizelor de flotant în circumscripțiile școlilor „bune“. Mașinile pe care le văd zilnic pe strada de alături vin să lase elevi – și, în mare parte, nu le aparțin părinților de pe aleile din jur (nu e o circumscripție atît de mare și e plin de sensuri unice, încît cu mașina faci 100 de metri în 20 de minute), care-și lasă copiii la școală în drum spre serviciu. Sînt mașinile celor atrași de mirajul „școlii bune“. Care devine, dintr-odată, suprapopulată. Orele încep să aibă între 35 și 45 de minute, se învață în două sau trei schimburi sau se
scurtează recreația (alea zece minute în care copiii fac necesarele pauze de concentrare), iar învățătoarele de la clasa 0 trebuie să gestioneze cît se poate de mult peste 30 de copii.
Pentru că anul ăsta îngrămădeala a fost mai mică la școala mea de cartier, sînt doar două schimburi și cam 32 de copii la clasele 0-IV. Prin Ghencea, aflu, clasele pregătitoare, cu pici de șase ani cu cașul grădiniței încă la gură, au cîte 34 de elevi. În sectorul 5, spun părinții că sînt școli cu 37 de elevi, iar ora e de 35 de minute. În curînd, învățătoarelor „bune“ li se va cere să învețe copiii alfabetul prin puterea minții, la cîte 100 deodată, cîte o literă doar cît clipești de două ori. Asta, fiindcă de la părinți la directorii de școli și reprezentanții faimosului Stat au uitat, dacă vor fi știut vreodată, că, spre deosebire de producția de rulmenți, educația e o chestiune de timp de calitate oferit fiecărui copil.
Și aici vine întrebarea: în acest context, mai poate o „școală bună“ oferi o educație de calitate? Mai e o învățătoare bună, dacă ea trebuie să-și împartă atenția, în 35-45 de minute, între 32-37 de copii în clasa 0? Ce învață, mai exact, copiii în astfel de condiții? A, compensează ce nu învață la școală prin meditații private? Păi la fel s-ar fi întîmplat și dacă mergeau la școala-mai-puțin-bună din cartierul unde locuiesc în mod real, așadar, care-i diferența – alta decît condițiile educaționale improprii? CV-ul copilului, construit de mic?
Nimic mai normal decît ca părinții să-și dorească ce-i mai bun pentru copiii lor și să nu se gîndească la nimic altceva. Și nimic mai normal ca (non)gestiunea politicilor publice în educație a onor Statului român să nască pure reflexe darwiniste chiar și la cei mai buni oameni (viza de flotant fictivă e doar cel mai vizibil, mai sînt și presiunea pentru distribuția de fonduri publice către școli private, descurajarea educației la clasă prin încurajarea meditațiilor private, sistemul informal de cadorisire excesivă a cadrelor didactice, „afacerizarea“ after-school-urilor din școlile publice…). Însă logica elementară spune că, dacă fiecare încalcă regulile în beneficiu propriu, încălcarea nu mai e excepție, devine regulă, sistemul nu mai există (în cazul nostru, „școlile bune“ nu mai sînt atît de bune), iar consecințele contorsionării lui sînt resimțite de toată lumea, inclusiv de cei care au încercat să-l exploateze.
Ar părea că schema cu vizele de flotant e o problemă a Bucureștiului – sau cel puțin a marilor orașe, cu suficiente școli cît să nască ierarhii, și a proximităților lor. Dar nu e tocmai așa. Fiindcă, în esență, e vorba despre cum ne raportăm, ca cetățeni individuali, la ansamblul societății în care trăim, iar paradoxul e că, la scara largă a vieții, „binele“ individului e în strînsă legătură cu evoluția colectivității în ansamblu. O să ai un copil educat cu meditații, supracalificat, lucru pentru care ai făcut strategii și sacrificii toată viața? Există mari șanse ca el să nu-și găsească în România un loc de muncă pe măsura calificării, pur și simplu din cauză că economia națională e setată pe joburi necalificate sau de calificare medie (iar creșterea calificării tinerilor invers proporțional cu diversificarea economiei e motivul pentru care avem concomitent neangajați și deficit de forță de muncă). Va emigra? În mod real, ar trebui să credem că zeci de mii de părinți își pregătesc odraslele pentru o viață de exil, într-un regim de competiție, pe joburi bine plătite, cu „nativii“ în care, obiectiv vorbind, extrem de puțini vor reuși (mai știm de Brexit, de Trump, de „dumpingul“ de forță de muncă reclamat de Emmanuel Macron, de naționalismul rampant în multe țări cu nivel ridicat de viață)? Cît de mare poate fi iluzia că toți fiii și fiicele tuturor părinților care fac sacrificii pentru ei vor reuși în ciuda întregii societăți?
E o vorbă populară, ceva de genul „poți să scoți omul din sat, dar nu satul din om“. Să scoți copilul din societatea în care trăiește, oricum ar fi România de azi, în același timp în care scoți societatea din el (lucrurile pe care le învață și la care se adaptează pur și simplu trăind printre ceilalți), învățîndu-l că ceilalți nu contează cînd e vorba de propria persoană, în nobilul scop de a-i da ce-i mai bun în viață, e ușor cam imposibil.