Luna mai 2017 a readus Noaptea Muzeelor și, odată cu ea, o serie de evenimente cu debut sincron, cel puțin în București, între care expoziția Ucenicie între arte. Sorin Costina, colecționar la ArCuB, Art Safari la Palatul Kretzulescu, Romanian Design Week cu expoziția centrală la garajul de pe strada Cobălcescu, București-Viena, orașe în dialog la Creart în Lahovary etc. S-a conturat deja o paradigmă a vizualului în această perioadă a anului, ceea ce nu e rău, fiecare eveniment putînd beneficia de invitații altora, între care unii veniți de departe. De exemplu, echipa vieneză a expoziției din Lahovary a făcut un tur curatorial la Romanian Design Week, avînd în vedere că România va fi invitata de onoare la Vienna Design Week în septembrie.
O primă observație: cei care au nevoie de un spațiu major de expunere sînt obligați să apeleze la unul neconvențional, situație în care, cu ceva creativitate, poate fi valorizat chiar proiectul principal. În acest sens, Art Safari beneficiază și de interesul pentru un imobil al fostei DSS (Direcția Securității Statului), compatibil și cu expoziția‑ancoră de la etajul al IV-lea, intitulată Notes on a landscape, al cărei curator este Wim Waelput. La fel și Romanian Design Week, care a oferit garajului din Cobălcescu 45 un intermezzo cultural, inițiind, cu această ocazie, un cartier creativ în jurul Cișmigiului.
Aceaste alternative sui generis readuc însă în actualitate, prin contrast, lipsa spațiilor majore de expunere din centru, resimțită mai ales după închiderea Sălii Dalles din cauze ce țin de bulină. Déjà‑vu, ați spune, cu excepția unui mic detaliu: în procesiunea entuziastă din Noaptea Muzeelor s-a strecurat și un elefant, care a urcat la pas cu publicul pe Calea Victoriei, apoi a luat-o singur la dreapta, pe strada Franklin, și a descins într-o minunată sală, goală, dar bine păzită, climatizată, dar neutilizată, fără bulină roșie, dar dedicată de fondatori artelor plastice: rotonda Pinacoteca a Ateneului Român, aflată sub holul de onoare, în axul sălii de concert.
La Ateneu, ziua de 19 mai 2017 a aparținut, ca de obicei, exclusiv muzicii (Stravinski și Ravel pentru conformitate), iar sîmbătă, 20 mai, a fost zi de pauză, așa că elefantul din sala de expoziții a rămas neobservat și de această dată.
În ianuarie 2009, am publicat în revista Cultura un articol intitulat „Ateneul cu minus la inventar“, în care puneam în discuție exact aceeași chestiune, mai precis statutul legal al Ateneului Român drept o sală de concert, sediu al Filarmonicii „George Enescu“. Un statut simplist și injust, pentru că instituției „…îi lipsește o jumătate spirituală și nimeni nu observă camuflajul subliminal care face ca hainele împăratului să fie doar sonore. La fondare, în actul semnat de iluștrii Constantin Esarcu și V.A. Urechia, se prevedea ca Palatul să fie un templu al Artei și al Științelor. Printre fondatorii și semnatarii apelului ce însoțea loteria publică, de fapt celebra subscripție sub cuvintele Dați un leu pentru Ateneu, au fost și pictorii Gheorghe Tattarescu și Constantin Stăncescu. Iar, în inițiativa atît de simplă și efectivă, cuvîntului Artă i-a fost atribuit sensul cel mai generos, astfel încît Ateneul a fost timp de peste 60 de ani și spațiu permanent de expunere pentru artele frumoase“.
Singurul ecou al articolului din 2009 a fost un studiu foarte bine documentat al curatorului Adrian Buga, care argumenta readucerea spațiilor dedicate ale Ateneului Român în circuitul expozițional permanent. Demers care s-a lovit de tăcerea Filarmonicii „George Enescu“, [din eroare] unicul uzufructuar legal al edificiului.
Întrucît nimic nu s-a întîmplat între timp și temeiul subzistă, închiderea Sălii Dalles mă face să revin asupra cazului, cu noi argumente. Astfel, imediat după inaugurare, Ateneul Român a fost gestionat nu de una, ci de două societăți artistice, „…Societatea amicii bellelor-arte, care organiză expozițiuni ale artiștilor români, cum și Societatea Filarmonică, cu concertele sale simfonice, conduse de Ed. Wachman, cari urmăreau să răspîndească în marele public gustul muzicei clasice“.
Apropo de independenții de la 1896 omagiați acum la Art Safari, Caragiale observa la acea vreme că „…salonul oficial de la Ateneu are mai multă încăpere și nu plătește chirie, pe cîtă vreme al independenților plătește chirie și are o încăpere foarte strîmtă“. Deși gazdă a multor expoziții de referință, între care debutul lui Mutzner în 1908, inedita Luchian-Dărăscu din 1914, sau Pătrașcu în 1915, se pare că acea „multă încăpere“ devine improprie, pentru că, la mijlocul anilor ’20, arhitectul Ioan Fonescu este însărcinat de comitetul de conducere al instituției să remodeleze interiorul Ateneului. Apare o sală de cinematograf, iar rotonda de la subsol este configurată în sală de expoziții cu iluminat artificial dedicat. Totul inaugurat la sfîrșitul anului 1927 printr-o grandioasă retrospectivă a artiștilor români, „pictori și sculptori din ultimii 50 ani“, grupați în două categorii – „decedați“ și „în viață“ [!].
În cronica din Curentul, 13 ianuarie 1928, Alexandru Busuioceanu desființează conținutul expoziției, pe bună dreptate, avînd în vedere omiterea vivanților Tonitza, Șirato și Iser, dar salută apariția noului spațiu: „Nu sîntem admiratori ai comitetului de conducere al Ateneului. Nu îi vom face totuși nedreptatea de a nega utilitatea noilor lucrări prin care se dă folosinței publice un local pînă ieri inutilizabil. Dacă artiștii noștri nu se găsesc însă înzestrați cu un local modern care să poată satisface cerințele artei lor, noua sală de expoziții le poate oferi măcar un adăpost încăpător și central, în așteptarea altuia mai bun“.
Noua sală permite alte referințe, cum este expoziția Alexandru Tzipoia din 1941 sau debutul lui Horia Damian în 1946. Permanența prezenței Ateneului Român pe scena plastică este o realitate pînă la o altă retrospectivă colectivă, cea din 1947, apoi activitatea continuă sporadic, cu unele realizări remarcabile, de exemplu expoziția de pictură contemporană din Israel din 1969, care îi readucea la București pe Avigdor Arikha și pe Jean David, la fel și retrospectiva Gh.N.G. Vânătoru din martie-aprilie 1976. Dar intermitența devine absență în ultimile decenii, iar evenimentele plastice conexe Festivalului „George Enescu“ nu sînt, în acest context, decît niște code de orgoliu ale acestuia.
Concluzia articolului din 2009 este încă actuală: „în spiritul lui restitutio in integrum, Ateneul Român necesită o retrocedare imediată, adică o instituție egală în drepturi cu Filarmonica «George Enescu», care să gestioneze spațiile dedicate ale palatului, pentru o succesiune permanentă de expoziții de artă plastică“. În lumina noilor argumente descoperite, aș adăuga că și cinematografia are în proprietate, la Ateneu, o sală dedicată de fondatori acestei arte, pentru proiecții de filme de autor.
Există semne discrete ale acestui restitutio cultural, de exemplu în aceste zile se poate întrezări, printre schele, reapariția inscripției originale „Comoedia“ pe fațada Teatrului Odeon. Ateneul nu este doar un imobil, nu este doar o sală de concert, este o instituție unică în felul ei, și reparația morală care se impune este urgentă. Fie și din motivul de a-l putea cita pe același Ion Luca Caragiale: „Fost-ați, domnilor și doamnelor, la Ateneul Român? Vizitat-ați salonul nostru? Expoziția artiștilor în viață? Ați văzut?“.
Pînă acum nu am văzut decît tăcerea uzufructuarului – Filarmonica „George Enescu“ – pe acest subiect.