Elogiul nuanţei

Publicarea unei cărţi de Mircea Martin este un eveniment cultural major. Nu numai pentru că teoreticianul scrie mai mult decît publică, ci şi pentru că oricine l-a auzit vorbind sau l-a citit pe autorul Dicţiunii ideilor ştie că analizele sale sînt întotdeauna dublate de o exactitate şi o acurateţe a expresiei unice în spaţiul nostru cultural, trăsături fidele convingerii potrivit căreia un om este liber în propriul scris „atunci cînd izbuteşte să dea gîndurilor sale cea mai exactă şi mai adecvată întruchipare în raport cu tema aleasă“. Sub titlul Radicalitate şi nuanţă, autorul grupează o serie de eseuri critice destinate să contureze ceea ce s-ar putea numi anatomia demersurilor criticii literare. Sub această categorie ar putea fi grupate studii despre G. Călinescu, Tudor Vianu, Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Zaciu, Cornel Ungureanu, Matei Călinescu, Ion Negoiţescu, Marian Papahagi etc. Aş vrea, cu această ocazie, să pun în valoare numai secţiunea dedicată Şcolii lui Noica, cu texte despre Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolarul lui Gabriel Liiceanu, probabil una dintre cele mai spectaculoase secţiuni ale cărţii. O analiză aplicată a celorlalte texte cuprinse în acest volum ar merita să fie făcută într-un text de mai mare întindere. Pentru început, […]