Emotia unei descoperiri uimitoare

Corespondenta lui Eminescu este, daca o lasam deoparte pe cea oficiala (cu numeroase texte mai ales in anul revizoratului scolar) destul de saraca. Nu numai in raport cu asteptarile noastre, care am dori sa aflam din scrisori macar fragmente dintr-un jurnal de viata si de creatie pe care nu l-a tinut niciodata, dar si in comparatie cu ceea ce a ajuns pina la noi de la contemporani ai sai ca Alecsandri, Odobescu, Hasdeu, Maiorescu, Caragiale, Duiliu Zamfirescu s.a. A fost o epoca a corespondentelor, stimulate de o vivacitate necunoscuta pina atunci a vietii sociale, politice, culturale, cu pastrarea, totusi, a unei anumite tihne, instalata prin traditie in psihologia romanului. Daca Eminescu o ilustreaza intr-o masura mai mica decit altii, o explicatie o putem extrage dintr-o scrisoare a lui din 6 februarie 1871 catre Iacob Negruzzi, in care se scuza ca raspunde cu intirziere si de data aceea: „Eu, pentru a scrie o epistola, trebuie sa am o dispozitiune deosebit de usoara, nepotrivita oarecum cu caracterul meu, si o asemenea dispozitiune nu mi se-ntimpla s-o am decit foarte rar. Prin confesiunea asta nu voi sa-mi dau doar un aer de greutate; insa in genere, desi nu-s lugubru, totusi nu sunt comunicativ; […]