Eroarea de atribuire

Ingenios construit şi alcătuit cu o rafinată gradaţie, romanul iubirii, oferit de Florence Noiville într-o partitură plină de prospeţime şi patos (Ataşamentul, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, în fidela traducere a Floricăi Ciodaru-Courriol, care semnează şi introducerea), ne readuce „normalitatea“ unei lumi contemporane în care nu bîntuie marile furtuni sîngeroase şi globale ale zilei, ci tensiunile „domestice“ ale vechiului-nou conflict între generaţii, fără să zguduie decisiv, nici acesta, echilibrul familial şi convenţional, cu atît mai puţin armonia mediului. Liceana Marie trăieşte varianta franceză a Lolitei, ameliorată de autenticitatea vibraţiei juvenile şi dinamizată de elanul erotic al tinerei mai curînd decît de pasiunea vîrstnicului amant; naraţiunea aparţine, de data asta, cu totul eroinei, care îşi consumă cei „şapte ani de acasă“ în torida atracţie faţă de profesorul ei de literatură. „Cînd ai plecat de lîngă mine, eram pe jumătate goală. După versurile din Cîntarea Cîntărilor, dîndu-ţi seama că nu aveam nici o experienţă, mi-ai spus că trebuie să mai aşteptăm – pînă cînd voi împlini optsprezece ani. Eram în pragul dragostei. Aş fi putut să-mi «vin în fire» atunci. N-am făcut-o. Nu-mi amintesc nici măcar dacă mi-a trecut prin gînd.“ Literatura îşi joacă rolul de intermediar stimulator, încărcînd senzual clipele aşteptării […]