Eseu despre orbire

  • Recomandă articolul
Nu, acest text nu este o cronică la celebrul roman al lui José Saramago, deşi parabola orbilor „care, văzînd, nu văd“ e foarte actuală pentru lumea noastră. Şi nici o analiză a stării naţiunii nu ambiţionează să fie textul meu, cît mai degrabă un comentariu despre iresponsabilitatea şi orbirea voluntară a celor care şi-au arogat, în ultimii zece ani, statutul de formatori de opinie şi despre consecinţele nefaste ale isterizării discursului public în acest interval. Pentru că, după zece ani cu Traian Băsescu la Cotroceni, se pare că ne-am întors în punctul din care am plecat acum 24 de ani: la o teribilă încrîncenare, la refuzul de a-l credita pe Celălalt cu un dram de minte, la neputinţa (sau poate absenţa oricărei dorinţe) de a înţelege ceea ce se întîmplă cu noi. Şi, cînd vorbesc despre refuzul de a înţelege realitatea imediată, am în vedere predispoziţia unora de a reacţiona afectiv, visceral şi nu raţional. Paradoxal, reacţiile intens emoţionale sînt pe cît de lipsite de empatie, pe atît de neatinse de vreo umbră, cît de mică, de îndoială cu privire la propria prestaţie publică. La ce mă refer, mai concret? Să încep mai întîi prin a spune că mi se […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.