Vă recomand săptămîna asta o carte care merită din plin nu doar o lectură extrem de atentă și de instructivă, dar și comentarii din perspective variate. Este vorba despre volumul colectiv coordonat de Vintilă Mihăilescu, De ce este România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc (Editura Polirom, 2017), în care plonjăm fără prea multe ocolișuri într-o dezbatere (dialog/gîlceavă/polemică) despre cine, ce și cum sîntem noi, românii. În centru se află o carte care a stîrnit discuții aprinse, multă emoție și cîteva – nu multe, dar suficiente – comentarii. Este vorba, în primul rînd, despre incitantul studiu al lui Lucian Boia, De ce este România altfel? (Humanitas, 2013), căruia i s-a răspuns într-un fel sau altul, recenzînd cartea, plecînd de la ideile expuse în carte sau bombănind în marginea ei. De altfel, prima parte a volumului este așezată sub titlul Altfelitatea României. Comentarii la eseul profesorului Lucian Boia, conținînd opțiuni de lectură, observații, note, paranteze și comentarii semnate de Bogdan Murgescu, Daniel Dăianu, Vintilă Mihăilescu, Nicolae Manolescu, Mircea Vasilescu, Paul Cernat și Cristian Ghinea. Multe puncte de vedere judicioase, că vrem să fim de acord cu ele – sau cu afirmațiile lui Lucian Boia – sau nu. Partea a doua a cărții, Tentații și înfățișări ale excepționalismului românesc, adună eseuri și articole, luări de poziție sau chiar bine articulate studii – semnate, în ordine, de Vintilă Mihăilescu, Valentin Naumescu, Octavian Groza, Marius Turda, Mirel Bănică și Vintilă Mihăilescu (aceștia doi, autori ai unui excelent studiu dedicat situării Bisericii Ortodoxe Române în sînul societății românești), apoi, din nou, Vintilă Mihăilescu (o contribuție esențială la sumarul volumului: Excepționalismul ţăranului român. Prezența unei absențe), Ionuț Butoi, Emanuel Copilaș, Cătălin Augustin Stoica, Alfred Dumitrescu și Ștefania Dumitrescu (cu un simpatic punct de vedere în „Descurcăreți… dar încurcați în timp sau despre avatarurile supraadaptabilității“). Finis coronat opus: articolul „Mit, excepționalism și narcotice“ al aceluiași mereu bine dispus, atent la nuanțe Vintilă Mihăilescu. Totul e de citit. Toate textele sînt de un înalt nivel academic. Semnatarii, fără să fie, în majoritatea lor, vedete media, răsfățați ai marelui public, nu vor să șocheze și să pună în discuție teme gingașe din perspectiva marelui public, ci să aducă argumente și explicații. O lectură foarte utilă pentru toți cei pe care îi interesează cine am fost, cine sîntem și cine vom fi. Noi, românii. Sîntem mai altfel? Oarecum.
O altă carte care dă seama despre „sentimentul românesc al ființei“ (cu o formulare a lui C. Noica, la care putem mereu apela cînd e să vorbim sau să gîndim despre români și România – la polul opus aflîndu-se, să zicem, Monica Macovei, căreia nu-i place nimic din tot ce mișcă în spațiul mioritic…) are un titlu demn de o telenovelă turcească sau braziliană, Fericirea e un ac de siguranță (Editura Curtea Veche, 2017, ilustrații – simpatice – de Andreea Chirică) și îi aparține unei vedete media, Răzvan Exarhu. După ani în șir de vorbit, glumit, ironizat, gătind, bucătărind, miștocărind despre toate cele din jurul nostru pe la diferite posturi de radio sau TV, după ani în șir de luat la refec imediatul și eternitatea românească – nu l-am auzit, de exemplu, pronunțîndu-se despre Goethe, Heidegger sau Șostakovici –, iată că eternul june ajuns la o maturitate în veșnică mișcare „comite“ un volum. Care nu poate fi etichetat cu ușurință. Pentru că nu avem eseuri, critică literară, roman sau povestiri – mici povestiri poate găsim –, ci întîmplări, reale sau inventate, mici nuclee epice, fragmente de idei, de comentarii, mai mult jucate decît luate în serios. Texte diverse publicate peste tot sau pe propriul blog – căci a apărut deja o nouă clasă de scriitori, cei de pe bloguri, care au lumea lor, lecturile și comentariile lor, ba chiar și propriile ierarhii (cui să-i mai pese dacă Eugen Simion este „en froid“ cu Nicolae Manolescu, cui să-i mai pese dacă Viața mea de Nicolae Breban e comentată favorabil de România literară?!…). Răzvan Exarhu e consecvent cu sine. Nu vrea să pară ceea ce nu este. El este, pur și simplu, Răzvan Exarhu. Român. Gîndește la fiecare pas și nu se lasă sedus de aparențe. Taxează cu mult umor și cu fină ironie orice prostie – iar realitatea îi oferă mult material! –, vrea să ne convingă de faptul că nu totul pe lumea asta e urît și murdar, că viața merită luată așa cum e, cu bune și cu rele. Fără să fie un frondeur, Răzvan Exarhu intră în categoria celor care au ceva de spus chiar și atunci cînd tac. Între furiile și disperările noastre, între revoltele și rătăcirile noastre, avem și o voce, a lui Răzvan Exarhu, care ne îndeamnă să nu ne pierdem bucuria de a trăi. „Haidem să haidem“, o formulă care apare des în carte, este și șansa noastră de a depăși trăncăneala excesivă și, nu de puține ori, vulgaritatea unui limbaj cotidian greu de reprodus în orice pagină scrisă. Jucăușenia lexicală și inventivitatea epico-analitică a lui Răzvan Exarhu ne fac să fim convinși de eternitatea vieții românești. A românilor. Așa cum a fost ea. Așa cum este. Sîntem mai altfel? Nu cred. Oarecum.
Profesorul de științe politice de la Universitatea din Maryland, politologul și eseistul Vladimir Tismăneanu, semnează o nouă carte, cu un titlu incitant. Fără să fie și neapărat inedit. Adaptînd titlul cunoscutei emisiuni a Monicăi Lovinescu (căreia îi este dedicat volumul, alături de regretații Virgil Ierunca și Alain Paruit) și ajungînd la Teze și antiteze la Washington (Editura Curtea Veche, 2017, cu o consistentă și amicală prefață, „Pedagogia Memoriei. Vladimir Tismăneanu și proza politică românească“ de Marius Stan). O carte antrenantă, polemică pe alocuri. Dincolo de dramatismul temelor sau de imensul număr de personaje, cunoscute sau mai puțin, aduse la lumină și puse în discuție. Cu multe trimiteri la ororile și ticăloșiile nazismului, dar mai ales ale comunismului, cu referințe și avizate comentarii la alte multe cărți și autori de tot felul, în general de primă mînă, care au abordat critic – pe alocuri autocritic –, în secolul trecut, un subiect care mai produce, din nefericire, efecte și astăzi. Sînt evocate aici și personaje, oameni de plan secund, cîndva, care, la rîndul lor, au marcat istoria secolului al XX-lea. Dacă procesul nazismului s-a încheiat prin condamnarea de la Nürnberg – cine nu-și aduce aminte de jocul magistral și convingător al lui Spencer Tracy, într-un film care a fixat un moment grav al istoriei? –, procesul comunismului, început în diferite locuri și în diferite moduri, încă nu s-a soldat cu o condamnare internațională pe măsură crimelor comise și a celor peste 100 de milioane de victime. Despre toate acestea – deseori plecînd de la o carte sau de la un personaj – scrie cu aplomb Vladimir Tismăneanu. Trimiterile la alte zeci de lucrări sînt bine-venite. Cine vrea își poate lesne mări numărul de lecturi. Sugestie nu doar pentru studenții de la Științe Politice, ci şi pentru toată lumea care e interesată de istorie și de literatură. Teze și antiteze la Paris, la Washington, dar și la București. Sînt românii mai altfel ? Oarecum.
O emisiune de televiziune, „Starea nației“, care devine carte, Unde nu-i cap, vai de popoare! (Editura Litera, 2017, texte de Dragoș Pătraru și Mihai Radu, ilustrații, puține, de Mardale, un nume prestigios în branșă), mă obligă să citesc imediat „Instrucțiunile de folosire ale «Stării nației»“ puse în capul volumului. Procedez ca și în cazul unei mașini de spălat achiziționate recent sau ca în cazul unui roman de Mircea Nedelciu, a cărui prefață a făcut mai multe valuri decît romanul… Scrisul, după părerea mea, fixează mai bine ideile, chiar dacă se spune că orice imagine impune mai abitir decît o mie de cuvinte. Rămîn la opțiunea mea. Scrisul sau cititul sînt mai limpezi decît vorbitul. Cristina Manole dixit. Și în sprijinul meu vine și acest intempestiv personaj, locvace și convingător, în veșnică alertă, ca un soi de propagandist al celor mulți: Dragoș Pătraru. Fără să fie ideolog, antropolog sau măcar geolog, Dragoș Pătraru îi vorbește poporului român pe înțelesul lui. Că e vorba despre nevoi stringente, că e vorba despre matrapazlîcuri ardente. Vehemența rostirii place, eleganța, inventivitatea formulărilor sînt asigurate și de un bun prozator și jurnalist, care este Mihai Radu. Cel de la Cațavencu și Cațavencii, umbra lui Mircea Dinescu nefiind foarte departe de a spune lucrurilor pe nume. Acolo unde în alte părți doar se șușotește. Sau se tace. „Tăcerea e de aur“, știe românul, așa cum știe că e bine „să te faci frate cu dracu’ pînă treci puntea“ – ca și „Capul plecat sabia nu-l taie”, sînt vorbe vechi, dinainte ca Angela Merkel să devină cancelăreasa Germaniei, Donald Trump să se instaleze la Casa Albă, iar americanii la Deveselu. De ce doar „America first“ (și „strong again“), și nu și România, românii? „Românii e deștepți“, afirma mereu afurisitul Camil Petrescu, dar tot un mare român ne spunea, șoptit și tandru: „Eu vă iubesc, mă!“. De Caragiale să fie vorba? Să vorbim în șoaptă despre „Starea nației“, căci ori ne vede Madame Carol, cum ironic o numea Nenea Iancu pe Regina Elisabeta, ori ne aude Dragoș Pătraru și cine știe ce mai scrie despre noi.
Sînt românii mai altfel? Nici pomeneală, aș putea zice eu, contrazicînd multă lume. Nu cred însă că Vintilă Mihăilescu se va încumeta să mă contrazică, așa cum a făcut-o cu Lucian Boia. Vacanța de Rusalii s-a încheiat cu bine. O așteptăm pe cea mare. Și mereu mă gîndesc, ca la un ideal al românilor, la ziua aceea, cînd se va anunța că toată săptămîna de lucru a fost decretată săptămînă liberă. Atunci să te ții chef de scris și de citit! Avem umor și mereu chef de rîs. Trăim și atît. Nici mai buni, nici mai răi. Și nu sîntem mai altfel decît nimeni. Doar oarecum. Poate.