EVADĂRI DIN BIBLIOTECĂ. Florăresele

Cîndva erau podoaba oraşului. Nu degeaba atîţia pictori, la început de secol XX, le-au făcut portrete, unele dintre acestea ajungînd în muzee, pentru a instrui privirile multor generaţii. Vizitatorii străini le reţineau prezenţa extrem de decorativă, tocmai bună să incite imaginaţia celor captivaţi de farmecul exuberant al răscrucii dintre Orient şi Occident. A fost cazul tînărului Charles-Edouard Jeanneret, viitorul arhitect Le Corbusier, pornit pe la 1911 spre izvoarele vechiului Bizanţ. În trecere prin Bucureşti, petrecea ceasuri de desfătare pe terasa Oteteleşanu, la taifas cu fandosiţi artişti dîmboviţeni, în timp ce trăgea cu coada ochiului după oacheşele vînzătoare de flori, aciuate în preajma Teatrului Naţional, de unde putea fi rost să pice muşterii galantoni. Florile ca florile, dar îmbrăcămintea cîrîitoarelor neguţătorese, fustanelele din belşug colorate, bluzele plesnind peste piepţii abundenţi alcătuiau, împreună, un spectacol de toţi banii. Umblau şi nu umblau de colo-colo. Existau cîteva puncte fixe, ştiute publicului cotidian, la Universitate, la intrarea pe Batiştei, pe la întretăieri îndeobşte frecventate ale fostului Pod Mogoşoaia.   De fapt, elita florăreselor îşi avea sediul stabil la „Piaţa de flori“, în vecinătatea Halelor. Pentru cine a mai apucat acele vremi, nu prea îndepărtate, iarmarocul amintirilor cuprinde, deopotrivă, neşterse impresii vizuale şi senzaţii olfactive […]