Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Există o măsură în toate
- 12-05-2011
- Nr. 574
-
Livius CIOCARLIE
- ÎN DEZBATERE
- 6 Comentarii
E departe de mine intenţia de a judeca pe cineva, mai ales în slabă cunoştinţă de cauză. Dacă pomenesc numele domnului Nicolae Breban e numai incidental, în legătură cu o întrebare pusă de domnul Bogdan Creţu în Observator cultural, în numărul din 5-11 mai a.c. În dezacord cu poziţia adoptată de Nicolae Manolescu în cazul Breban, după ce reaminteşte că acesta din urmă s-a retras din CC al PCR şi din funcţia de redactor-şef al Romåniei literare în semn de protest faţă de tezele din iulie 1971 ale lui Nicolae Ceauşescu, domnul Creţu adaugă: „Întreb brutal: Nicolae Manolescu de unde şi-a dat vreodată demisia de dragul unor principii ?“. Întreb la rîndul meu: de unde aţi fi vrut să şi-o dea, domnule Creţu, din postul de lector universitar? Altă funcţie n-a avut Nicolae Manolescu pînă în 1990. Din Comitetul Central al PCR oricum n-ar fi putut să şi-o dea, de vreme ce n-a fost membru de partid. M-aş aştepta ca acela care pune o asemenea întrebare să ştie despre ce vorbeşte. Ce ştiu eu din dosarul meu de la CNSAS este că atunci cînd am organizat la Casa universitarilor din Timişoara, un ciclu de conferinţe, cu participarea unor […]
Discutia dintre comentatori, erudita, substantiala si politicoasa reprezinta tipul de dialog care din pacate este o raritate in ziua de azi.
Un substrat semnificativ dar nu adresat direct este conditia intelectualilor in Romania lui Ceausescu, veritaibli ostatici in virtutea profesiunii alese.Cu minuscule exceptii, cei cu profesii intelectuale, si mai ales cei din domeniul artelor si stiintelor sociale erau vulnerabili si trebuiau sa accepte compromisuri,daca nu vroiau sa lucreze la fabrica de sticla. Dilema morala care ne confrunta astazi este compararea compromisurilor. Neprihaniti nu prea avem.Dar una este sa eviti inecul catarindu-te peste cineva in mijlocul lacului, alta sa o faci in mijlocul sufrageriei. Cum spunea un personaj al lui Soljenitin: lupul are dreptate, canibalul nu.
Apreciez mult precizarile domnului Bogdan Cretu, care sint foarte bine venite si chiar utile, si doresc sa-i multumesc. Ele imi reamintesc, daca mai era nevoie, cat de des oameni rezonabili si care nu sant neaparat prizonierii unor pozitii ireductibile, pot fi (pentru a-l parafraza pe Bernard Shaw) separati de receptarea si manuirea ideilor intr-o limba comuna.
Daca inteleg bine, remarcile domnului Cretu legate de dl. Manolescu, acestea erau centrate pe examinarea activitatii celui din urma din ultimii 20 de ani; de unde si insistenta pe cuvantul “vreodata”. Deci, pornind de la aceasta premiza, intrebarea domnului Cretu are alte conotatii decat cele pe care mi le-a sugerat mie, cand atentia mi-a fost captata de cuvantul “demisia”. Evident, modul meu diferit de a citi m-a transportat in trecutul anilor ‘70 si ’80, departe de vacarmul zilelor noastre, in care discutia despre demisii capata alt caracter. Nu sant la curent cu peisajul luptelor intestine din lumea literara contemporana, si nici nu ma leaga de dl. Manolescu vreun atasament personal. De fapt, nu il cunosc pe dl. Manolescu, iar domnia sa nici nu are motive sa stie ca eu exist. Nu il cunosc nici pe dl. Breban decat ca scriitor de mare talent, si acum (din nefericire) ca om care incearca sa-si repare imaginea publica in fata gravelor banuieli care planeaza asupra dansului.
Dar fiind vorba de demisii, poate nu este irelevant faptul ca acest element al argumentatiei a fost inaugurat in acest context, de catre dl. Breban, care a “pus pe piata” informatia respectiva in sprijinul apararii de acuzatiile ca ar fi avut relatii neclare cu Securitatea. Autoportretul prin contrast pe care l-a propus dl. Breban (contraatacand) este construit pe comparatia intre gestul sau de a demisiona din functia de redactor sef la Romania Literara si, mai cu seama, din pozitia de membru in C.C. al P.C.R., si ‘apatia’ etica a dl-ui Manolescu. Nimic nu se facea in anii regimului comunist fara “voie de la partid”, si deci nici dl. Manolescu nu ar fi putut avea dreptul sa predea critica literara la Universitate sau sa faca parte din redactia Romaniei Literare fara “aprobare de sus”. Intram aici pe teritoriul accidentat si plin de riscuri al discutiei despre responsabilitatilea colectiva si relativismul responsabilitatii personale in perioada regimului comunist. Stim cu totii ca disidenta in Romania a avut un numar extrem de redus de participanti. Stim si ca poporul roman, spre deosebire de cel polonez in cazul grevelor de la Gdansk, nu a sprijnit in mod explicit nici greva minerilor in 1977, nici revolta muncitorilor din Brasov in 1987. Cu exceptia celor foarte putini disidenti curajosi care si-au asumat mari riscuri, marsaluiam cu totii mai mult sau mai putin docili, fara sa cracnim, cu “voie de sus”. Intelectualii nu faceau neaparat o exceptie, si fiecare dintre ei accepta implicit sa functioneze sub o forma sau alta in acel sistem. “Rezistenta prin cultura” devenise in acei ani forma de supravietuire morala a celor care nu doreau sa pactizeze cu regimul, si care incercau sa-si justifice pasivitatea. Talentul, probitatea si verticalitatea relativa erau moduri individuale de expresie a acestei stari amorfe.
Dar, dupa parerea mea, a face “rezitenta prin cultura” conform vocatiei si expertizei, predand si scriind critica literara fara a accepta sa devii membru P.C.R., nu este de loc acelasi mod de “rezistenta” cu cel de a deveni membru in C.C., unde notiunea de competenta capata alte dimensiuni prin adeziunea la acel gen de relatii cu puterea. Din cele citite de mine in cartile unor disidenti, am aflat ca dl. Manolescu a avut si alte erezii decat faptul ca nu a fost mebru P.C.R. Din aceasta perspectiva am simtit nevoia sa pun intrebarea legata de demisii si contraste.
Domnul Cretu este perfect indreptatit sa “intrebe brutal” (il asigur ca am citit “brutal” ca pe un soi de metafora auto-ironica, nu ca pe un rechizitoriu), cum, la randul meu, am pus o alta intrebare in care m-am departajat de ironie prin invocarea aceluiasi “brutal”. Putem fi de acord, in modul urban in care a facut-o dl. Cretu, ca nu santem de acord.
Accept ca parerile mele nu sant impartasite de altii, ba chiar pot accepta si povetele unor alti comentatori (mai mult sau mai putini tineri) de a-mi examina propria obiectivitate, chiar daca pe alocuri, indemnurile pot fi usor intemperate. Doresc sa le multumesc si lor. Am la randul meu de facut niste precizari. Oricat de magulitor ar fi, eu nu sant confrate cu dl. Ciocarlie, caci nu am fost, nu sant si nici nu visez sa devin scriitor. Desi un comentator ne indemna usor malitios pe amandoi sa tinem cont de varsta noastra avansata, fara sa ma desolidarizez, precizez ca dl. Ciocarlie apartine generatiei care a precedat-o pe a mea. Singurul nostru punct comun este faptul ca amandoi am avut ocazia e neinvidiat de a ne fi citit dosarele alcatuite de Securitate. Nu pot sa vorbesc in numele dansului, ci doar in al meu, cand mentionez ca cei care au indraznit sa-si citeasca dosarul de urmarire informativa capata un alt registru de lectura decat cei care nu au avut acel “privilegiu”.
In final, cu scuzele de rigoare pentru lungimea comentariului, as vrea sa mentionez ca insasi acest schimb de opinii este de fapt un pas pozitiv, un mic avans in directia atit de necesara unor discutii cat mai deschise despre un trecut sumbru, a carui mostenire este grea si in mare parte varata sub covor. Timiditatea societatii romanesti in confruntarea realista a acelui trecut mentine si alimenteaza cantitatea enorma de artag care provoaca reactiile iritate ale celor care intra in dezbaterile despre istoria recenta.
Lucrurile sunt mult mai simple: nu reiese de nicaieri din textul meu, deloc malitios, cel mult stirnit de o dezamagire, ca eu as fi sugerat ca dl Nicolae Manolescu ar fi trebuit sa-si dea demisia din PCR. Stiu si eu ca nu a fost membru, chapeau bas pentru asta! Intrebarea mea batea la atitudinea dlui Manolescu din ultimii 20 de ani, ca doar nu se termina pacatele 1989. Coincidenta, aceeasi intelegere a textului a avut-o si dl Laszlo Alexandru; e oare atit de invizibil acel „vreodata”?
– spre stiinta domnului Gheorghe Campeanu –
Functiile de conducere din presa comunista (de la „Albina” la „Cutezatorii”, de la „Scanteia” la „Romania libera”) se primeau cu acordul PCR. Nimeni, nici macar domnul Nicolae Manolescu, nu ajungea redactor-sef adjunct in presa de dinainte de 1989 fara ca Sectia de Propaganda a PCR sa nu-si dea acordul. Nicolae Manolescu a venit la „Romania literara” (1972) , in functia de redactor-sef adjunct, sprijinit de G. Ivascu, om de incredere pentru PCR, la acea vreme seful al Catedrei de Literatura Romana de la Universitatea Bucuresti.
Echipa de conducere a „Romaniei literare” (Ivascu-Manolescu) s-a format dupa „Tezele din iulie” 1971, dupa momentul in care Nicolae Ceausescu a descoperit „binefacerile” cultului personalitatii de rezonanta asiatica.
G. Ivascu n-a fost dur ca Leonte Rautu, dar nici nu-l putem considera un Havel. A respectat linia PCR. Nicolae Manolescu a fost sustinut de G. Ivascu sa fie, mai intai, redactor-sef adjunct, apoi titularul cronicii literare.
PCR luase act de demisia lui Nicolae Breban si a dorit sa aduca la conducerea „Romaniei literare” o echipa (Ivascu-Manolescu) care, pe de o parte, sa nu tulbure prea mult breasla scriitoriceasca, iar pe de alta parte, sa nu creeze probleme Partidului.
G. Ivascu era garantia ca nu se vor produce – nici nu s-au produs – tulburari la „Romania literara”. Partidul a permis existenta „Romaniei literare”, in formula cu G. Ivascu la conducere si cu Nicolae Manolescu redactor-sef adjunct. Ivascu a stiut sa faca pe plac si PCR-ului (publicand elogii la adresa lui Nicolae Ceausescu si a Elenei Ceausescu), dar a creat si o echipa formidabila de critici (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Mircea Iorgulescu, Lucian Raicu). Care scriau, si ei, pana la o limita (nimic impotriva sistemului! fara proteste politice!).
Daca ar fi sarit calul si l-ar fi sustinut, spre exemplu, pe Paul Goma, s-ar fi trezit eliminati de la „Romania literara”. Inainte de 1989 a fost… mare libertate la „Romania literara”, cu „voie de la stapanire”. Asa ca Nicolae Manolescu, daca dorea sa-si dea demisia, sau sa protesteze, sau sa se opuna conditionarilor Partidului avea si aceasta optiune.
Intrebarea domnului Bogdan Cretu este foarte buna. Avea de unde sa-si dea demisia Nicolae Manolescu, daca era satul de indicatiile, lozincile si controlul PCR. Parasea „Romania literara”!
Oameni venerabili precum Livius Ciocarlie si Gheorghe Campeanu il pun la punct pe mai tanarul lor confrate, Bogdan Cretu, pentru ca acesta si-a permis sa spuna cateva cuvinte mai putin magulitoare despre Nicolae Manolescu.
Nicolae Manolescu vine la „Romania literara” adus de G. Ivascu, pe valul produs de „Tezele din iulie”. Faptul merita macar o interogatie. Bogdan Cretu a pus o intrebare foarte buna. Varsta le-ar impune domnilor Livius Ciocarlie si Gheorghe Campeanu mai multa obiectivitate.
@domnului Campeanu
N-a fost domnul Nicolae Manolescu redactor-sef adjunct, instalat dupa demisia domnului Nicolae Breban, la „Romania literara”? N-a venit domnul Nicolae Manolescu, impreuna cu G. Ivascu, la conducerea „Romaniei literare”, in 1972, dupa „Tezele din iulie”?
Deci: a fost redactor-sef adjunct? A fost sau n-a fost? A cerut G. Ivascu conducerii PCR un post de conducere pentru domnul Nicolae Manolescu?
Daca a fost redactor-sef adjunct, atunci avea de unde sa-si dea demisia… e o intrebare… cine stie mai multe, sa raspunda.
Domnule Ciocarlie,
Interventia dvs. este de un suprem bun simt, cel putin din punctul meu de vedere (in acelasi ton din revelatiile ce le-ati facut publice despre acel oribil DUI pe care vi l-a alcatuit aceeasi Securitate cu care statea la suete dl. Breban).
Din ce sa-si fi dat dl. Manolescu demisia in acei ani,din postul de …. Nicolae Manolescu? In acelasi timp, daca nu mi se va lua in nume de rau, pot sa intreb (poate nu la fel de ‘brutal’ ca instrumentul dl-ui. Bogdan Cretu): a iti da demisia din CC nu ar presupune (macar si numai ca logica) ca ai acceptat in prealabil sa devii membru in acel august organ al partidului celor ce muncesc? Cum se spune in engleza: „food for thought”?